”Clyde era pe bancheta din spate, unde se găsea și Peter Bell; amândoi, încleștați în luptă, păreau a fi o singură creatură imensă, tentaculară cu două capete: Peter, cu un braț țintuit la spate, stătea frânt în două, și fața, zbârcită ca o foaie de staniol, îi sângera; priveliștea a șocat-o atât de puternic pe Grady, încât i-au cedat nervii: a scos un țipăt și s-ar fi zis că țipătul acela se acumulase în ea de luni de zile; dar nu exista nimeni s-o audă, nici în pustietatea împietrită a străduțelor încâlcite, nici în mașină: Gump, Clyde, până și Peter erau cufundați laolaltă într-o transă de muțenie și de surzenie - există un soi de voluptate în loviturile strivitoare ale pumnilor lui Clyde, și când Grady a demarat în trombă pe Third Avenue, ocolind stâlpii trenurilor suspendate și ignorând luminile roșii ale semafoarelor, ochii ei priveau încremeniți, ca o pasăre orbită care s-a izbit de pereți și de geamuri.
   Când încolțește panica, mintea se agață de ea ca de coarda ruptă a unei parașute: te prăbușești în gol. Virând brusc pe Fifty-ninth Street, mașina a derapat, intrând pe podul Queensboro, acolo, în timp ce se iveau zorii unei dimineți pe care nu avea să o mai vadă, încercând să acopere larma traficului de pe râu și străduindu-se zadarnic să-i descleșteze mâinile de pe volan, Gump i-a strigat:
- Fir-ai să fii, ai să ne omori pe toți!
- Știu, a răspuns Grady.”

O vară de răscruce, Truman Capote