”- Odată ce am început să gândesc așa, am văzut multe lucruri în altă lumină. În ochii mei, sistemul de justiție arată ca o creatură bizară, cu totul și cu totul aparte.
- Creatură bizară?
- Da, e ca o caracatiță. O caracatiță uriașă care trăiește pe fundul oceanului. Se plimbă prin marea întunecată, încolăcindu-și tentaculele, cu o enormă forță de viață. Asistam la procese și în fața ochilor îmi apărea încontinuu o creatură din asta. Poate să ia mai multe forme. Uneori ia forma unui stat, alteori ia forma legii. Chiar și altele, mai complicate și mai periculoase. Îi retezi tentaculele, dar cresc altele la loc. Nimeni nu poate să o stârpească pentru că e prea puternică și trăiește prea în adâncuri. Nu se știe nici măcar unde are inima. Ce am simțit eu atunci a fost o teroare cumplită. Și disperarea că oricât de departe ai încerca să fugi, nu poți scăpa de ea. Pe ea nu o interesează câtuși de puțin că eu sunt eu sau că tu ești tu. În fața ei, orice om își pierde numele și chipul. Devenim doar niște simboluri, niște numere.
   Mari îl fixează cu privirea.
   Takahashi bea o gură de cafea.
- Sunt prea sumbru?
- Stai liniștit, te ascult.
   Takahashi pune ceașca înapoi pe farfurioară.
- Acum vreo doi ani, a existat în Tachikawa un caz de crimă și incendiere premeditată. Un bărbat a omorât un cuplu de bătrâni cu o secure, le-a furat carnetele bancare și ștampilele și a dat foc la o casă pentru a distruge dovezile incriminatoare. Vântul bătea puternic în noaptea aia și au ars patru case învecinate. Individul a primit pedeapsa cu moartea. Dacă iei în calcul precedentele legale din Japonia, a fost cea mai logică sentință. Cine ucide cu brutalitate mai mult de două persoane, primește automat pedeapsa cu moartea. Spânzurare. În plus, mai era și incendierea premeditată. Tipul era și un nenorocit. Avea porniri violente și mai fusese la închisoare de câteva ori. Familia îl abandonase, era dependent de droguri și de fiecare dată când îl eliberau comitea o nouă infracțiune. Regrete, nici cât negru sub unghie. I-ar fi respins sigur recursul. Avocatul care i-a fost desemnat din oficiu a știut de la bun început că n-avea nici o șansă. Nimeni nu s-a mirat când a fost condamnat la moarte. Nici eu n-am fost surprins. Îl ascultam pe judecător citind sentința, îmi luam notițe și mă gândeam că totul e firesc. După ce s-a terminat procesul, am luat metroul de la Kasumigaseki și m-am dus acasă. M-am așezat la birou și am început să-mi pun ordine în notițe, dar m-a cuprins dintr-odată o senzație de zădărnicie. Cum să zic, parcă peste tot în lume s-ar fi tăiat brusc curentul. Totul s-a întunecat și s-a răcit. Am început să tremur din toate încheieturile și n-am putut să mă potolesc. Mi-au dat și lacrimile. Nu știu de ce, nu sunt în stare să explic. De ce să mă tulbure pe mine atât de tare că bărbatul ăla a fost condamnat la moarte? Doar era un ticălos incurabil. Nu aveam nici o legătură, nimic în comun cu el. Și totuși, de ce m-o fi dat atât de tare peste cap?
   Întrebarea lui rămâne doar o întrebare care plutește în aer vreo treizeci de secunde. Mari așteaptă să continue.
- Cred că ce vreau eu să spun e asta: un om, orice fel de om ar fi el, e prins în strânsoarea unui animal uriaș ca o caracatiță și înghițit de beznă. Poți s-o întorci cum vrei. Imaginea de bază e aceeași.”

În noapte, Haruki Murakami