Obosită de atîta odihnă activă, ieri seara am stat totuși să citesc cîteva pagini din Solenoid. Am apucat să citesc doar două, dar au fost îndeajuns, excepționale fiind.

   ”Nu pot să nu mă întreb dacă străvechile noastre amintiri, cele care ne străbat viața atît de limpezi, pe cînd mii de alte momente, poate mai importante, ne-au ieșit din memorie, dacă de asemenea, visele care ne obsedează cu claritatea lor, și care par a fi de altfel alcătuite din aceeași substanță cu amintirile noastre obsedante, nu sunt un astfel de joc, un test, o probă pe care trebuie s-o trecem în această inexplicabilă aventură a vieții. Poate că bătaia inimii noastre nu-i decît metronomul care măsoară timpul ce ne este dat pentru aflarea răspunsului. Poate că e vai de noi dac-am ajuns la ultima bătaie și n-am înțeles nimic din imensul puzzle în care trăim. Poate că, dac-am afla rezolvarea și-am da răspunsul, am fi eliberați din celula marelui penitenciar, sau măcar am urca un nivel al său spre eliberare. Șoricelul alb care aleargă pe culoare de plexiglas nu știe că i se testează memoria, el doar își trăiește viața. Creierul lui nu e capabil să se-ntrebe: De ce sunt aici? Ce-i cu labirintul ăsta în care m-am pomenit? Oare nu e însăși labirintul, cu simetriile lui, cu bucățica lui de brînză de la capătul celui mai îndepărtat culoar, semnul unei lumi superioare, al unei inteligențe față de care biata mea minte e doar o bîjbîială în beznă?

    Faptul că n-am ajuns scriitor, faptul că nu sunt nimic, că n-am nici o importanță în lumea exterioară, că nu mă interesează nimic din ea, că n-am ambiții și nici nevoi, că nu mă păcălesc singur desenînd ”cu sensibilitate și talent” uși care nu se vor deschide niciodată pe ziduri netede de labirint îmi dă o șansă unică, sau poate șansa tuturor celor singuri și uitați: cea de a explora vestigiile stranii ale propriei mele minți așa cum îmi apar ele în șirul nesfîrșit de seri în care, pe cînd se-ntunecă progresiv în camera mea tăcută, creierul îmi răsare asemenea lunii și arde din ce în ce mai tare. Văd atunci pe suprafața lui palate și lumi ascunse, ce nu se arată niciodată celor care aleargă în labirint, obsedați de bucățica de brînză, fără o clipă de repaos, convinși că asta-i tot ce li s-a sortit în lume și că dincolo de pereții albi și curbi nu mai este nimic. Mă-ntreb cîți oameni singuri și insignifianți, cîți funcționari și cîți manipulanți de tramvaie, și cîte femei nefericite și-ndoliate, fără avere sau titluri universitare, fără putere și fără speranțe, nu sunt săpători în pămîntul gras al înserărilor de toamnă, plin de pulpe și viermi, tremurător de la trepădatul cîrtițelor prin tunelurilor lor?”

Mircea Cărtărescu, Solenoid