Evadarea

Multă vreme ți-ai pescuit tihna cu o plasă de păienjeniș,

în bezna odăii despicată de razele lunii ți-ai reazemat brațele de geam,

culcîndu-i rotunjimea în palme.

Strigarea amurgului s-a pierdut sub pînza neagră a nopții.

Sub geana copacilor, înveșnicind valurile cu muzica sufletului

în setea de a cînta, te-ai hrănit cu natura, cu fluxul temperat al liniștii

răpit de un singur dor - haosul din oameni -

pe care, trecîndu-l prin tine, l-ai transformat în liniște.

Dar cînd sîrma ghimpată nu mai încape sub cer,

întinzi mîna spre clanță.

Mirosul dulce de aer te scoate din casă.

Noaptea îți umple plămînii cu parabola

văzduhului fericit.

Ajungi acolo în mijlocul libertății.

Treci pe sub punte fără să o atingi.

Aura ta e lipită de corola fericită a lumii.

Îmbolnăvit de frumusețe, stai sub dușul rece al ploii,

neîmpăcîndu-te cu fiara, cu florile cu apa din cuvinte.

Te înghesui în strîmtoarea interioară

Vrei să-ți dezbraci încheieturile de ea.

Îți strîngi ochii înfrățindu-ți gîndul

neînfrățit cu sine însuși

străfulgerat de imagini efemere.

Lipești pe cer o mie de stele

și încă mai speri.