O să spui că prea tare pasul grăbesc în obsesii obscure,
dar eu deja nu mai descos, nu mai cer de mâncare, nu înghit
lacrimi, nu scot gloanţe din inimi.
Sunt momente când ajungi la capătul podului, te aşezi pe o
piatră scoasă
din temelie. Nimic nu mai seamănă cu ce se vedea înainte de
pe malul tău
şi te acoperi cu liniştea pustie fără să mai aştepţi
atingerea adevărului, cerul, pare-se, lipsit de îngeri,
prăbuşirea scursă sub tălpi.
Golul imperfect colţuros te umple până la gât.
Îl scuturi în stern, îi spui noapte bună, te-ndrepţi cu paşi
succesivi pe marginea podului.
În apa îndepărtată îţi tremură umbra cât vântul
şi cât mi-e atât de dor de toate cele neîntâmplate şi de
această noapte
în care nevinovăţia şi-a trăit ultimile clipe pe eşafodul
speranţei
ca un condamnat pentru puterea de a vedea cu o zi mai
înainte
filmul propriei vieţi.
Ce naiva eram cand credeam ca e simplu sa evadezi
dintr-o stare in alta, ca plansul il poti inhiba cu
luciditate.
La mine in piept nu stau garile-n asteptarea oricui.
Amintirile zac pe câmpul de luptă improvizat la repezeală în
parcul sărutărilor noastre.
Noul nu poate fi bun decat daca esti si tu prin preajma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu