”Cât trăiau animalele, urmau să fie răsfățate, adorate, idolatrizate, în așa fel încât ka-ul și ba-ul lor să se ridice după moarte la zei și să depună acolo mărturie în legătură cu bunăvoința omenească și cu respectul cu care trataseră animalele divine. Oasele acestor creaturi stranii și neliniștitoare, în schimb, urmau să fie zdrobite, făcute bucățele și amestecate cu asfalt. Din granitul cel mai tare urmau să fie construite sarcofage grele, atât de masive și de puternice, încât niciun monstru renăscut să nu poată sfărâma temnița. Sarcofagele trebuiau zidite în stâncă, în cavouri subpământene, pentru ca monștrii și dihăniile să nu se mai poată năpusti niciodată asupra oamenilor să nu-i mai poată tiraniza nicicând.”

Ochii sfinxului, Erich Von Daniken