vine o zi cînd știi că, oricît ai încerca să pui haine pe el,
visul acesta tot rămîne gol înăuntru,
pielea și creierul, și tot ce făcînd parte din tine,
făcea parte din el,
se grămădesc în dune de pustiu, într-un departe
de care îți va fi dor.

visul e dintotdeauna și pretutindeni,
în mîinile lui a fost așezată viața noastră atunci,
ne este transmis pentru a-l îngriji, curăța, mîngîia
și a-i umple golul cu ploi, soare,
vînt și desene zîmbet.
vine un timp cînd știi, conturul pe care-l trasezi
la primul desen contează cel mai mult,
cu stîngăcie cu tot,
scheletul lui alb și lucios va lumina drumurile nopții,
cadența pașilor
va avea același contur,
scheletul lui alb și lucios va fi temelie oricărei dorințe
închipuite,
visul e întotdeauna în mîinile tale, dacă-i găsești aripile,
puteți zbura împreună,
îmi spunea mama în timp ce eu înălțam zmeul din cireșul copt,
voiam să mă cațăr sus, acolo unde cireșele puteau să se înmoaie
în cer și să devină albastre,
mă cățăram în vîrful copacului
ca să mă conving că totu-i palpabil,
chiar și frîntura aceea de imposibil despre care spun
că mama s-ar îndura și acum.

rostul zilelor
sunt rîurile care străbat munți și podișuri într-o porțiune a curgerii,
suprafața pe care am putea aluneca pe-o hartă precară a inimii,
fără s-o spargem.

vine un timp cînd lacrimile ninse ale oamenilor
se prefac în nopți de Crăciun și sînziene.

visele și cerul din noi au anotimpuri,
la fel și cele de-afară

23 iunie 2011



din cartea ”La marginea lumii”, Editura TIPOMOLDOVA, Iași, 2014