Stam amîndoi tolăniți în curte. El pe unde apucă, eu în scaunul meu pliabil, sub lumina plăpîndă și plăcută a soarelui de la ora 16. Brusc, îl surprind în fața mea, stînd demn, privind ușor într-o parte, cu blana lui stufoasă scăldată de razele soarelui, un adevărat Leonard von Năvodari. Era poza perfectă, absolut perfectă. Aș putea zice, unică. Cu mișcări cît mai lente pipăi cu mîna dreaptă masa de lemn împletit de lîngă mine în căutarea telefonului. Pentru prima dată îl lăsasem în casă la încărcat. Asta e. Distrug momentul și mă duc după telefon. Cuțu devotat după mine. Pregătesc camera și îl invit să stea jos în locul respectiv. Latră de cinci ori înainte să se supună dar în cele din urmă ia loc. Nu mai e aceeași înclinare a capului. Magia dispăruse, dar tot l-am captat cumva.

   Așadar, vă prezint un Leonard von Năvodari, Contele.