Mă întreb uneori dacă există vreo diferență între mormintele perfecționiștilor și mormintele celor care se lasă duși de val în orice direcție, oricare ar fi intensitatea vântului și mă întreb la ce bun se zbat primii și pentru ce... Suntem mai mici decât un mușuroi de furnici și mai trecători decât o generație de lăcuste. Suntem mai slabi decât un clar de lună când e luna înjumătățită. Orice ne-am dori, încetează să ne mai scânteieze interiorul în momentul în care se împlinește. Imaginația ne face să iubim, dar și să turbăm de furie. Realitatea e aproape întotdeauna alta decât cea pe care ne-o închipuim. Oricâți oameni minunați am cunoaște, urmează să îi cunoaștem pe alții încă și mai minunați de atât. Aspirațiile noastre sunt infinite și ridicole și umane și stupide și rezonabile și toate la un loc. Îi pierdem stupid și brutal pe cei despre care nici măcar nu bănuim că în fața lor avem o singură șansă: prima și ultima. Din greșeli, nu învățăm aproape nimic, dar o luăm de la capăt, fiindcă ne trezește lumina soarelui, apoi necesitățile, și tot așa mai departe, din răsărit în apus, suntem un cumul de sentimente și stări și aspirații și incertitudini și pierderi. O, dar mai ales pierderi! Când tot ce ne atinge, mai devreme sau mai târziu ne trădează, când nepăsarea exteriorului apasă și etalează o inerție care doare, sau o răutate voită, care rănește, când toate promisiunile primite sunt numai fațetele unei minciuni, când însăși natura umană arată din ce genă imperfectă provin supraviețuitorii zilei de azi, ne putem promite loialitate doar nouă înșine, și asta din simplul motiv că nu avem cum să ne desprindem de ceea ce suntem.