Max Porter

Durerea e o făptură înaripată (fragment) 

   La patru sau cinci zile de la moartea ei, stăteam singur în camera de zi și mă întrebam ce să fac. Mă învîrteam pe acolo, așteptam să treacă șocul, așteptam ca din modul aparent organizat în care-mi petreceam zilele să răsară un sentiment bine definit. Mă simțeam la fel de gol ca un spînzurat. Copiii dormeau. Eu beam. Fumam țigări răsucite la fereastră. Simțeam că poate principala consecință a dispariției ei avea să fie că eu urma să devin pentru totdeauna un organizator, un creator de liste care face schimb de clișee de recunoștință cu alții, un arhitect mecanic al rutinelor pentru niște copii mici fără mamă. Durerea mi se părea cvadridimensională, abstractă, vag familiară. Mi-era frig.
Prietenii și membrii familiei care zăboviseră pe acolo, plini de compasiune, plecaseră la ei acasă, la propriile vieți. Cînd copiii s-au dus la culcare, apartamentul n-a mai avut nici un sens, nimic nu se mișca.
   S-a auzit soneria de la intrare și m am pregătit sufletește pentru încă o dovadă de bunătate. Încă o lasagna, niște cărți, o îmbrățișare, niște vase mici cu mîncare gătită pentru băieți. Sigur, deveneam expert în comportamentul jelitorilor care mă înconjurau. Cînd ești în epicentru, capeți o înțelegere ciudat de antropologică a tuturor celorlalți: a copleșiților, a apaticilor afectați, a prea-tîrziu-veniților, a inoportunilor, a noilor celor-mai-buni-prieteni a ei, ai mei, ai băieților. Oameni despre care încă habar nu aveam cine dracu’ erau. Mă simțeam ca Pămîntul în fotografia aceea extraordinară cu planeta înconjurată de o centură groasă de deșeuri spațiale. Simțeam că aveau să treacă ani pînă cînd visul încîlcit cu spectacolul condoleanțelor la moartea soției mele avea să se risipească suficient încît să văd din nou spațiul negru. Sigur, nu mai este nevoie s-o spun, astfel de gînduri mă făceau să mă simt vinovat. Dar, îmi ziceam eu în apărarea mea, totul s-a schimbat, ea nu mai este și pot să gîndesc ce vreau. Ea ar fi de acord, pentru că întotdeauna eram prea analitici, cinici, probabil neloiali, nedumeriți. Niște vipere pline de intenții bune care făceau autopsia cinelor la care fuseserăm invitați. Ipocriți. Prieteni.
   A sunat din nou. Am coborît scările mochetate în holul friguros și am deschis ușa din față.

Aparut in Dilema veche, nr. 693, 1-7 iunie 2017