Totul mă obosește, inclusiv ceea ce nu mă obosește. Fericirea mea e la fel de dureroasă ca și durerea mea. Dacă numai aș putea fi un copil care navighează o corabie de hârtie într-o cisternă din fermă, cu un baldachin rustic din spalierul unei vițe de vie încrucișate, proiectând dame de lumina soarelui și umbre verzi pe suprafața întunecată și strălucitoare a unei pânze de apă.

Există un strat subțire de sticlă între mine și viață.

Oricât de clar aș vedea și aș înțelege viața, nu o pot atinge.

Să-mi raționalizez tristețea? Pentru ce, dacă raționalizarea cere efort? Oamenii triști nu pot depune efort.

Nu pot să renunț nici măcar la acele banale fapte ale vieții pe care le detest. A renunța este un efort, și eu nu am în mine ambiția să fac vreun efort.

Cât de des regret că nu sunt șoferul acelei mașini sau birjarul acelei căruțe! Orice banalitate imaginară din viețile altora, pentru că nu este a mea, mă umple entuziast cu dorința de a o avea, așa cum mă umple cu pustietatea celorlalți!

Dacă aș fi fost unul dintre ei, nu mi-ar fi fost groază de viață ca de un Lucru, și gândurile vieții ca Întreg nu ar fi zdrobit umerii gândirii mele.

Visele mele sunt un adăpost stupid, ca o umbrelă împotriva fulgerului.

Sunt atât de apatic, atât de patetic, atât de scurt în gesturi și fapte.

 Oricât de adânc aș săpa în mine, toate potecile viselor mele duc către defrișarea anxietății.

 Sunt timpuri în care visele mă înșeală chiar și pe mine, un visător obsesiv, și atunci văd lucrurile în detalii vii.

 Ceața în care mă refugiez se disipă. Și fiecare margine vizibilă taie pielea sufletului meu. Fiecare lucru aspru pe care îl văd răsucește rana din mine care îi recunoaște asprimea.

Greutatea vizibilă a fiecărui obiect cântărește mult înăuntrul sufletului meu.

E ca și cum viața mea ar alege să fie învinsă de către ea însăși.

 Cărucioarele din stradă murmură încet, distinse sunete ce par a fi acordate cu somnolența mea. E prânzul, dar am rămas în oraș. Este o zi caldă, puțin înnorată.

Și sunetele care, din anumite motive, ar putea fi somnolența mea, sunt exact ca ziua.

…

 

Tot ce iubim sau pierdem - lucruri, ființe umane,

sensuri - ne freacă pielea și ajunge astfel la suflet și în ochii lui Dumnezeu evenimentul nu este mai mult decât această briză care nu mi-a adus nimic în afară de o ușurare imaginară, momentul propice și mijlocul de a pierde totul splendid.

Fernando Pessoa, The Book of Disquiet