”Către Oskar Pollak la castelul Oberstudenetz (unde Oskar Pollak se angajase ca profesor particular),
în apropiere de Zdiretz
   

Praga, 8 noiembrie 1903, duminică

    Dragă Oskar,
    Sînt cît se poate de bucuros că ai plecat, la fel de bucuros cum ar trebui să fie oamenii dacă s-ar cățăra cineva pe lună spre a se uita de acolo la ei, întrucât conștiința că sînt priviți de la o asemenea înălțime și distanță le-ar da măcar o infimă garanție că mișcările, cuvintele și dorințele lor nu sînt chiar atât de caraghioase și lipsite de sens, atîta vreme cît la observatoarele astronomice nu se aude rîsul de pe lună.
.................................................................................................................................................
...Sîntem totuși părăsiți ca niște copii rătăciți în pădure. Când stai în fața mea și te uiți la mine, ce știi tu despre durerile pe care le am și ce știu eu despre ale tale? Iar dacă m-aș arunca la picioarele tale și aș plânge și aș povesti, ce-ai ști despre mine mai mult decât despre iad, despre care ți se povestește că-i fierbinte și îngrozitor? Tocmai de aceea s-ar cădea ca noi, oamenii, să stăm unii în fața altora tot așa de respectuoși, de îngândurați și de iubitori, ca la poarta iadului.
.........................................................................................................................................
   ....Dintre toți tinerii, eu am vorbit, de fapt, numai cu tine și, dacă chiar am vorbit cu alții, a fost doar în treacăt, sau din pricina ta, sau prin intermediul tău, ori în legătură cu tine. Alături de mulți alții, ai fost pentru mine un fel de fereastră prin care m-am putut uita pe străzi. Singur nu puteam face asta, fiindcă, în ciuda înălțimii mele, încă n-ajung pînă la pervaz.”

Corespondență (1), Franz Kafka