film

Watch The Jacket (2005) Online Here!

ginsberg. america.

allen ginsberg. howl.

azi cenaclu la hasdeu cu moni si ana

aici o mixtura de chisinuauieni cu moni si ana din timisoara. o sa revin cu detalii.

lecturi

o sa scriu aici un fragmentel din eco care mi s a parut scirbos si apoi o sa caut unul din hamsun, dar sunt tari oricum.

eco

"trebuia sa se asigure că nu era vorba de vreo vrajă: roberto învăţase în călătorie cum se umblă cu fructele de dincolo de mare. folosind satîrul ca pe o secure, deschise dintr-o lovitură o nucă de cocos, îi bău lichidul proaspăt, apoi sparse coaja în bucăţi şi roase partea albă ascunsă sub coajă. totul era aşa de bun şi de dulce, că-l duse şi mai mult gîndul la o capcană. poate că, îşi spuse el, mă aflu deja în prada iluziei, gust nuci dar de fapt îmi înfing dinţii în rozătoare, aum sorb duhul lor, peste puţin mîinile au să mi se subţieze, au să capete gheare încovoiate, trupul o să mi se acopere cu o blăniţă mirosind a acru, spinarea o să mi se arcuiască şi o să fiu primit cu ţipete sinistre de bucurie de locuitorii respingători de pe lotca asta a acheronului."
(pag 19. "insula din ziua de ieri" - umberto eco)

el a scris cu majuscule, despre sobolani povestea.

hamsun:
"după ce ajunsesem destul de jos, aproape de nivelul standurilor, am început să strig pe scară şi am schiţat un gest de ameninţare, de parcă aş fi poruncit cîinelui să rămînă sus. apoi m-am adresat cu impertinenţă primului măcelar pe care l-am văzut:
- o, fiţi, vă rog, atît de bun şi daţi-mi un os pentru cîinele meu. doar un os. nu e nevoie să fie nimic pe el. doar să ţină cîinele ceva în gură.
am primit un os mis, un ciolan minunat, pe care mai era şi puţină carne. l-am vîrît sub haină. i-am mulţumit măcelarului cu atîta efuziune, încîît m-a privit mirat.
- nu aveţi pentru ce, mi-a spus el.
- nu spuneţi asta, am mormăit. aţi fost foarte amabil. apoi am urcat din nou. inima îmi bătea cu putere.
m-am strecurat în pasajul Smedgangen cît am putut mai în fund şi m-am oprit în faţa unei porţi dărăpănate dintr-o curte interioară. nu se vedea de nicăieri lumină; era o beznă binevenită în jurul meu. am început să rod ciolanul...
n-avea nici un gust; ciolanul exala un miros greţos de sînge alterat şi am simţit pe loc că-mi vine să vomez. am încercat încă o dată. de-aş reuşi să nu dau carnea afară! dar am vomat din nou. m-am înfuriat, am muşcat cu putere, am desprins o fîşie mică de carne şi am înghiţit-o cu forţa. dar nici aceasta nu a folosit la nimic: căci îndată ce bucăţelele se încălzeau în stomac, veneau iarăşi înapoi. am strîns pumnii ca un ieşit din minţi, am început să plîng de neputinţă şi să rod cu furie. plîngeam atît de tare încît ciolanul s-a mînjit de lacrimi. am vomat din nou, am înjurat şi am ros mai departe, plîngînd de credeam că mi se rupe inima - şi am vomat încă o dată. apoi am blestemat cu voce tare toate puterile cerului, trimiţindu-le jos, la chinurile iadului."
(pag 120-121, "foamea" - knut hamsun)

încerc să găsesc interferenţe. oricum hamsun e f fain si usor de lecturat.

si poate

şi o să vină vreme
cînd o să mă plimb singură pe strada ta
cînd te vei plimba singur pe strada mea
sperînd la o ciocnire întîmplătoare de priviri
dar nu ne vom întîlni

vom asculta acelaşi cîntec
şi poate
unul dintre noi chiar va plînge

va veni o vreme
cînd ne vom plimba în acelaşi cimitir
unul pe lîngă sicriul celuilalt
visînd la o minune
să ieşi viu de după cireşul alb
să ies vie din partea opusă cireşului

şi poate
va veni o vreme
pentru care
vom plînge împreună
de bucurie

e duminica am uitat

Sunt zile în care îngerii te iau de mînă
Şi-ţi zic
Visele ţi se vor împlini acum

Eu îmi sting speranţele încet
Aşa cum îţi stingi tu ţigara în scrumiera
Cu apă
La fel de încet cum se răceşte
Augustul acesta

Îmi beau cafeaua cu acelaşi dezgust
Cu care cobor scările înspre subterană
Scări unde oamenii invalizi
Îşi ling rănile
Chiar înainte ca să cadă
Asta fac
Privind cu dispreţ
Bănuţii căzuţi prea departe
Ca şi viaţa aceasta fără mişcare

Mă întreb unde sunt îngerii lor
Cînd o să-i strîngă de mîini
Să le dăruiască speranţa de a crede în minuni
Şi care mîini
Dacă nici nu au braţe

5 poezii a cîte 7 versuri

amu ce fac


trădarea e ca scîrţîitul de leagăn
te taie în inimă
de te apropii mai mult de pămînt

ceilalţi tac

mă uit în ochii tăi
şi-ţi văd maţele



*


muşc din gol

poezie [ ]

bat moneda ca să aleg titlul


simt că monologhez în gînd
de e prea multă linişte în jur
nu sună niciun telefon mobil

mă întrebam acum ce fac

iar vin şi spun
atenţie la detalii



*


veşti


împreună
de aceeaşi parte a străzii
ne vom strînge de gît
pînă la ultima suflare

numele meu nu va fi în listă doamne

oamenii vor trece rîzînd
dintr-o antecameră în alta


*

procesul de dilatare


e treabă serioasă


vara cîinii umblă cu limba afară
li se dialată organele
pe dinăuntru
şi nu mai e loc pentru toate acolo

se face din ce în ce mai frig

merg pe stradă şi nu mai văd cîini
poate au explodat


*


de cauţi să te fereşti



de gafe




pe unde să traversăm Nistrul înspre insulă
fără să ne udăm blujii
pe calea directă apa e mai sus de genunchi
cu puţin dar ni-s picioarele scurte

în depărtare zărim un pod de nisip pe care trec oile

acolo ne-a fost drumul suntem pînă la brîu
minte de oaie

sa nu pleci azi

să încerci a impune iubire e ca şi cum ai încerca să îmbrăţişezi cu mîinile amputate un om cît se poate de normal

am păşit strîmb cînd am spus adevărul
ca şi cum mă aflam sub apă şi mult deasupra se afla un strat solid de gheaţă
a fi sinceră
era singura scăpare
între ceea ce ştim de la viaţă în mod normal
şi lucrurile spre care tindem cu toată fiinţa

înainte să deschizi uşa întorci capul peste umăr
ştii bine că nu contează ce rămîne în urmă
chiar şi atunci regreţi

fireşte încercăm o viaţă să ne măsurăm limitele şi durata stării de inconştiinţă
alegerile făcute le tragem înăuntrul cercului
ca să ne putem apăra
de noi
sau de cel cu care am dat mîna

atunci gîndurle de ieri şi cu cele de azi
nu se ştiau între ele

uneori ai nevoie să te ţină careva după gratii
să gîndeşti la ceea ce se regretă enorm
numai să nu porneşti singur pe ape în mijlocul nopţii
şi să nu te mai întorci

degetele mele dezgolite de unghii peste degetele tale
o greşeală mai mare decît cea dîntîi
cu adevărul ţipat
fiindcă acolo nu se percepea decît prin vorbe
nu e nevoie de compatibilitate aici
sau ceea ce se întîmplă automat în noi

în palmele mele ţin fiinţa pe care am strivit-o adineauri
aş vrea să dau acum un click înapoi să anulez mişcarea
cînd oamenii se fac mai mici mai departe
ca şi casele de care te îndepărtezi
casele prietenilor tăi
prietenii care te uită lent
şi te temi îţi e frică să baţi în uşă să îi opreşti

o zi încorporată într-alta nimic mai mult

suntem segmente limitate sentimente ştirbe
care nu se mai simt dar care ne cuprind strîns
cînd frica de pierdere vine tot mai aproape

îmi tot vorbeai de coincidenţe
că nu erai tu acela care nu ştia ce spune
ţineam unica iubire la încheietură
nu o lăsăm să ne părăsească ca şi scrisorile de amor
lăsate prea imprudent pe pervazul cu geamul deschis

uităm ceea ce rămîne în afara atingerilor intenţionate
cum ar fi sărutul

nu aşa se opreşte descompunerea circumstanţelor
noi cu ele
mai reali decît credeam de obicei că suntem

nemişcarea de la înălţime în jos
totul se clatină departe
nu ai timp să te gîndeşti că vei cădea
mîinile tremură se desprind înainte ca cerul
să te răstoarne
o absenţă în plus pe pămînt

cineva te va striga pe nume în urmă
n u p l e c a a z i

este ceea ce numim sfîrşit
faţa roşie
dar nu încruntată
doi ochi din care lacrimile curg şiroaie
de parcă
ar vrea să comunice cu ai tăi

şi chiar am strigat

totul începe cu o pagina goală
cuvinte luate la întîmplare
ne strigăm disperarea
degetelor rămase
în versuri pe care nu le putem pipăi

vine o zi cînd ne trezim
la fel de somnoroşi ca de obicei
iar cineva drag nu se mai trezeşte deloc
vine pur şi simplu o oră
cînd omul de lîngă tine se duce
să completeze un alt element lipsă
în colecţia putrezită
de morţi

sunt zile în care nu mai dormim
cu gîndul la celălalt
care poate nici el nu doarme
nici el

aşa ieri mi-am zis
să nu vorbim
să nu atingem nimic
doar să strigăm
şi
chiar
am
strigat

sa nu vorbim

după ce arunc cîţiva pumni de apă peste faţă
văd lumea mai în culori
ca într-un joc unde
am trecut la un nivel superior

ascult o melodie frumoasă în franceză
nu o înţeleg dar ştiu că e splendidă

nu mai vreau nimic
port totul cu mine
tot ce e al meu
în palme şi în spate port
sunt o norocoasă de cînd m-am născut
dar le împrumut cîte puţin şi amicilor
e firească schimbarea aceasta
cînd te simţi un învingător
şi atunci cînd urlă cîinii
moartea stăpînului

mă trezisem doar

coperti

mergem dinspre alimentară spre casă
cu o pîine caldă
şi albă în mîna stîngă
plus o sticlă mare de apă minerală rece în dreapta

intrarea în bloc
la primul etaj o uşă întredeschisă
era imposibil ca ochii mei să nu arunce o privire
într-acolo. Un bătrînel
pe jumătate dezbrăcat
citea un ziar
fotoliul lui era cu spatele la uşă

m-am gîndit brusc
că pe căldura aceasta
nici măcar hoţii n-au chef de lucru
acasă
mi-am luat o cărţulie drăguţă
cu o uşă întredeschisă pe copertă la fel ca cea de la intrare

dupa noi si pamintul

Motto: "nu suntem doar un pumn de ţărînă"
Petre Ţuţea

pămîntul este făcut din
ceea ce va rămîne din noi după moarte

o stradă cît un cimitir
asta îmi închipui acum

peste mii de ani
fiinţele vii
ne vor găsi în sicrie de lemn

dar nici o întîlnire
nu o să conteze
pentru noi
acolo

sub pămînt

fiecare îşi lasă autograful şi pleac

(poem dedicat pietrei)

tind să cred că sufletul n-are nici o treabă cu pielea
cu exteriorul
dincolo de suflet nu se întîmplă nimic
poate doar pentru alţii
diferiţi de oameni şi tot ce ne stă în fire
dacă vrei să-ţi alungi gîndurile rele
nu e neapărat să te tunzi la zero

azi m-am trezit cu prosopul umed pe picioare
şi mă simţeam de parcă am făcut pe mine în somn

mă scol cu ochii bulbucaţi în roşu
aerul apare din plămîni
nepăsarea se imprimă în aer ca fumul de ţigară
uitaţi pe verdele pămîntului
paşii mei sleiţi de puteri
nu găsesc drumul înapoi
spre nicăieri

port pe mîna dreaptă trei sfinţi

simt un fel de căldură în urechi
ca şi cum mi-aş lăsa capul pe spate
în cada cu apă fierbinte

acum stau în fotoliul meu confortabil din camera fără ferestre
am îmbrăcat un maiou bărbătesc cu autografe străine
prea mare pentru mine
mult prea mare pentru mine
ca şi viaţa aceasta fără străzi
prea largă pe dinafară
prea strîmtă înăuntru

o haină cusută aiurea
pe care fiecare îşi lasă autograful şi pleacă

far

ating mişcarea apusului
mă ascund în pumnii oamenilor
mă risipesc între hohote
toamna epiderma pămîntului se descompune
visînd începuturile

mişcăm liniştea prin toate trăirile existente
ele se atenuează ca petele de acoarelă în depărtare
ca cele mai intense culori de pe haine
după 30 de zile sub soare
mişcăm incertitudinea copilului care bate în geam
îşi strigă maturitatea tardivă
o mişcăm mai departe

mîinile mici adună frunze uscate
facem cuiburi pentru dimineţi
să-şi odihnească răsăritul în ele

noaptea e strîmtă ca un coridor de liceu
în care ai plîns prea mult
în care ţi-ai ros unghiile de pereţi
şi te-ai plimbat dintr-un capăt în altul
ore în şir
cu pumnii strînşi cu buzele muşcate
şi amintirile mototolite în buzunar

realitatea

azi am văzut o bătrînă surdo-mută
am înţeles asta din semnele pe care
i le făcea unei alte bătrîne
poate că cealaltă nu avea darul auzului
nici măcar nu contează

să trăieşti o viaţă fără să auzi sunetele
e mai rău decît să dormi fără să visezi
e mai rău decît să pipăi un obiect fără să-i simţi forma
e mai rău decît să guşti bunătăţi fără să le simţi gustul

mai tîrziu a urcat un bătrîn orb
apariţia lui m-a făcut să mă scol
de parcă m-ar fi curentat un toc electric
deşi mai erau locuri libere

el mi-a simţit mişcarea
s-a întors în direcţia mea şi a zîmbit
dar a rămas în picioare

să trăieşti o viaţă fără să vezi verdele frunzelor
zîmbetul copiilor sclipirea ochilor
e mai rău decît să fii surdo-mut
este mai rău decît să mergi într-o dimineaţă de iarnă
cu genele rimelate
şi lacrimile involuntar să-ţi umple retina cu negreaţă
şi să simţi un strat neplăcut de crustă neagră fărîmicioasă
şi să vrei să-ţi smulgi ochii
dar să păşeşti pe aceeaşi linie dreaptă
ca într-o zi uşoară de vară

nu ştiu ce e mai rău
să te naşti sau să mori


today i saw a old and deaf-mute woman
i understood that from the signs
wich she was doing by speacking with an another old woman
maybe the another one was deaf-mute
no mater i think

to live a life without hear the sounds
is worse then to sleep without dreams
is worse then to taste some goodness without feeling their relish

later there come in an old and blind man
his appearance stand me up in a moment
like some strong current touch me
he made a movement in my direction
and give me a smile

to live a life witout can see is the green of rrass
children's smile or sparkle of ices
is worse then to be deaf-mute
is worse then to walk in a winter morning
with make-up on your face
and the tears involuntary to fill up your ices
with an swarty and brittle crust
and to want to grab your ices
but to step on a line
like it would be a easy day of summer

i don't know what is worse
in this world
to born or to day

camera de refugiu

ne strîngem acolo ca un stol de păsări
ce-şi caută refugiu de la furtună
era parcă o altă viaţă
pe atunci cînd nici cu mîna nu atingeam strugurele
de deasupra ogrăzii
acuma după ploaie
dacă uiţi să pleci capul aşa cum samuraii se salută
cînd treci sub zona umbroasă
rişti să faci un duş rece
în urma ciocnirii dintre strugurele verde şi frunte

ne ascundeam în camera ceea mică umbroasă şi liniştită
ca de nişte terorişti în timpul războiului
acolo s-au născut toate poveştile cu picovaia dama
şi istoriile mai amuzante
acolo a rămas cuptorul mare
şi paşii unei pisici blocate înăuntrul lui
e greu să-i distingi de paşii unei fantome

o cameră părăsită acuma
fără fotografii şi cărţi
fără de noi mici şi speriaţi
mirosind fericirea reală

19 iulie 2008, Puhaceni

noapte ploioasă

Nu ştiu unde se termină încăpăţînarea şi unde începe obsesia
dorinţa încrustată în aerul îndepărtat
minciuna ţinută în adîncul fiinţei
după greşeala unei singure zile
care marchează o viaţă

este un haos şi nicio minte lucidă
este război între fraţi
şi setea avidă de singurătate
nico scăpare nicio speranţă
care să domolească sentinţa

fiecare îşi va căra murdăria în suflet
scrumul celor pierduţi pe faţă

mirosul morţii o să rămînă
mult timp după tăcerea urmaşilor

nu ştiu unde se termină durerea şi unde începe suferinţa
astă noapte amărîtă nu mai vrea să apună
pe haina mea obosită nu simt amprentele oamenilor

sunt ca puiul de pasăre
cînd mama nu e acasă
şi mă dezbrac de griji aşa cum seara
înainte de culcare
îmi las în cutie cerceii brăţara colierul
aşa cum plouă acuma după fereastră
cu zgomot de grindină plouă
şi mă apropii de pervaz
dansez dansez în cercuri pînă cînd stînd în loc
lustra se roteşte ca-n timpul piruetelor
ceva asemenea vertijului nestăpînit

şi fantasmele mă îmbrăţişează din rotiri
iubesc orice fiinţă
ne privim în lumină sau în contrajur
topim distanţele

azi răsăritul de lună este de fapt apus
luna este un far aprins deasupra acoperişului
suntem prieteni fericiţi înghesuiţi într-o matrioşcă
şi nu e nevoie de cuvinte lungi
doar de sinceritate
aşa cum e apa limpede de fîntîna din care sorbim

peste gene se lasă un voal ţesut de vînt
şi umbra nopţii îmi acoperă pleoapele
aud prin somn glasul tău
în unde
cu întrepătrunderi
ca atunci cînd urmăreşti riguros un peşte în apă
şi el cînd se duce în adînc
cînd vine la suprafaţă
aşa este discursul tău
şi ploaia
prinde numai fragmente din fragmente

să ţin minte 23 iulie 2008 a fost rece şi a plouat
cu grindină a plouat 23 iulie 2008

seară de iulie în sat

cîţiva copii se tăvălesc în haine pe plajă

alţii îl imită pe tarzan

atîrnă pe o funie

care într-un capăt se termină

cu o creangă bătrînă de copac

iar în altul

cu o roată de maşină

cu tot cu mînuţele încleştate pe ea

undeva mult sub copacul înclinat deasupra apei

apa se mişcă

undeva la marginea dambei

soarele încins îmi orbeşte privirea

în sensul opus dambei cu soare

un pescăruş caută vîrful insulei

trei copilaşi poartă o discuţie foarte serioasă

despre bomboane

11 iulie 2008, Puhăceni

camera închisă

este o cameră mică
cu podul coborît şi pereţii văruiţi
ferestrele închise ermetic
în aerul acesta dintre pereţi
a rămas copilăria chinuită
sufocată
de cea mai aprigă arşiţă
şi cele mai acide amintiri

este o cameră strîmtă
în care dormim pe rînd
iar cînd ne trezim
nu spunem bună dimineaţa

este o cameră strîmtă
construită în 63
în ea ne-am simţi în siguranţă
chiar dacă ar fi război

9 iulie, 2008 Puhăceni

al doilea punct

detest fotografiile în care se zîmbeşte forţat
încordarea instalează un mecanism
în hîrtie
ce transformă energia caldă şi umană
într-un impuls ştirb de păpuşă

nu ştiu cum să reacţionez
în faţa acestei minuni contemporane
doar îmi găsesc un punct întunecat un al doilea punct
în depărtare
ca să mă distanţeze de hoţul clipelor

sunt mai mult ca sigură
de faptul că în sertarele mele
îmbătrînsec mai multe portrete cu mine
decît poze

de aici cred şi obişnuinţa de a-mi menţine privirea
într-o oarecare direcţie
precum şi deprinderea de a-mi rupe ochii periodic
de la foaia pe care scriu
într-un singur sens
ca atunci cînd pictez natură statică

detest fotografiile de la înmormîntări
şi nu o să înţeleg niciodată
de ce la înmormîntări se fac fotografii

10 iulie 2008, Puhăceni

ulanov

ulanov se trezeşte cu gura plină de moarte
şi o usturime acută în ochi
aşa cum poate fi numai trădarea
fiecare zi e o săritură în apă de la zece metri
cu aterizare pe burtă
în care killerul trebuie să-l ţintească
dar el ştie de asta

ulnov se întristează de incompetenţa killerului
fiindcă îl doare stomacul de atîtea insomnii
înghiţite pînă la marea sau obişnuita săritură în lume

însă cînd simte moartea răsuflîndu-i în ceafă
picioarele lui ca şi membrele unei prăzi
demult vînate
depăşesc frica de moarte frica de viaţă
şi fug fug fug...

ulanov e fericit acuma să sară
şi pe o bucată de pămînt
numai să nu adoarmă încă sub el

8 iulie, Puhăceni

noaptea caii nu dorm

sunt drumuri pe care le facem noi locuri perfecte pentru ascunziş
ca nişte scorburi în apă
cîţiva cai somnambuli desprinşi de herghelie
apoi vine noaptea să ia din liniştea noastră să le împletească iarba înaltă
somnul adînc în roua de pe pleoape
rece somn fără casă

este o întrecere stupidă pe viaţă şi pe moarte
în care finalul nu are nicio importanţă
alergăm înainte strîngem fructele de jos
josul este o prăpastie
încălecăm bicicletele şi ne închipuim coama albă de care ne lipim obrazul
prăpastia devine nouri
iar noi fragment de poveste ce ne ţine captivi în vis
ochii ating dimineaţa umedă
sorbim soarele dintr-un păhar de argint ornamentat cu flori
caii pasc florile de lîngă apă în acelaşi loc intangibil
nu ştim nici azi dacă au adormit
un bătrîn într-o haină murdară portocalie se apropie
ei nu se tem ei mănîncă din palme
noi suntem mici aşa ne simţim

cînd văd cîte o căruţă gonind pe aleile şerpuite
mi se pare foarte frumos că mai există aşa ceva
şi totodată biciul furios îmi ajunge pînă la stern
este o translaţie ca atunci cînd cineva jignind un om drag ţie
te jigneşte pe tine
şi asta maerge în planul subconştientului
asta nu se grimează cu nimic

cîntecul de leagăn avea un efect anestezic adormea şi un elefant
dar caii nu se prăbuşeau doar îşi urmau drumul demult zămislit

4 iulie, 2008 Puhăceni

foto: sarmant iulie 2008

menţiune: datele de pe fotografii sunt incorecte

de dragoste

să aducem pămînt din pădure să creştem dragostea înaltă mai înaltă decît teiul ce a atins al şaselea etaj cu florile iar cu mireasma şi pe al nouăleasă o creştem deschisă aşa cum e cerul alb deasupra apelor întunecate de stînci apele nistrului pe-nserate stîncile marcate de istorie niciodată nu m-aş fi gîndit că în serile de iunie pe cînd romaniţa şi macul îşi întind pe cîmpii suprafeţele albe suprafeţele roşii apa e de o culoare mai închisă decît cerul iar cerul e mai întunecat decît teritoriile împînzite cu romaniţă adică cele albe o dragoste vreau aşa cum este cerul în vară sau oarecum altfel

ceva care nu se uită

apa sărată îmi deschidea toţi porii
ochii umbriţi tălpile dispăreau din urme
pasul tot mai grăbit nici un miracol nu mă putea opri
ţineam cu tot dinadinsul să-mi termin traseul
îmi auzeam doar respiraţia corectă
ca în ultima sută de metri din alergatul de dimineaţă
sunt lucruri obişnuite pe care ezit să le fac la sat
alergatul de la ora şase de exemplu ici la pădure pînă la drumul ce intersectează staţia de microbuse 129
colo pe dambă punctul terminus era turma de oi
mă ardea vinovăţia cînd oamenii îşi pierdeau timpul şi forţa cu treabă
iar eu fără

un pumn de ani în urmă era şi un coş de baschet în centru
cînd ne adunam să jucăm în 33 cu amicii locali
soarele se furişa exact după tăbliţa aia în care noi ne ţinteam privirile şi asta ne făcea mai încruntaţi
acuma a rămas acolo un loc gol în care sîmbătă babele vînd tot felul de produse inutile

g era în centrul atenţiei el ne povestea diferite peripeţii în care personajul negativ era bunica lui şi noi rîdeam cu poftă nici nu mai ştiu dacă de bunica lui sau de dînsul

au fost multe întîmplări cadre amintiri despre care vorbesc cu un entuziasm de nepotolit jocuri erau multe
dar jocurile se schimbă chiar dacă nu vrei asta ele se schimbă odată cu tine