""Campuri de zapada, campuri de pietre, paduri nesfarsite, mari intinse, pustietati! Intins e pamantul, fara margini e el!" Cantecul a coborat pe trunchi in jos ca o tanguire: "Sunt atat de satula de zbor. Cand se va sfarsi oare calatoria mea?" Brusc, furtuna a coborat singura pe trunchi in jos si a strigat "Ha, ha! Oameni marunti ce sunteti. Furnicilor, paduchilor!  As putea sa va azvarl peste mare, in intuneric - unde ati fi atunci? Si le-a suflat fum si cenusa in ochi, apoi a plecat.

   Regele statea pe piatra cu barbia in mana si se uita in departari pe ape. Era cu capul descoperit si parul lui lung si castaniu cadea peste colierul greu din aur. Malul se intindea ca un os si presarat cu pietre si scoici. Aici nu mai crestea nimic, pamantul renuntase sa mai traiasca si sa rodeasca, totul se transformase, intr-un mod nobil, in goliciune si pustiu. Acesta era sfarsitul sau inceputul intregii lumi."

Karen Blixen, Povestiri de iarna