Iubire

Singura oglindă în care vreau să mă uit sunt ochii tăi

Prin ei mă descopăr infinit mai bună

Cel mai bun loc în care am călătorit vreodată sunt brațele tale

Locul pe care îl pot numi acasă

Singurii munți pe care vreau să-I escaladez sunt umerii tăi

Sufletul tău în inima mea e ca fluviul Zambezi în inima Africii

Ia o mie de forme ca să hrănească hectare de vegetații

Să adape miliarde de păsări și animale,

Altminteri pe cale de dispariție

Când sufletul tău este lângă sufletul meu

Prin demnitate

Ne transformăm în cea mai înaltă cascadă a lumii

Grădina inimii mele

©Ulrike Langner

Fiecare cameră a inimii mele se termină în câte o gradină și are o definiție. Camera tăcerii a fost prima și cea mai statornică. Aici s-au structurat primele cuvinte și, ceva mai târziu, coloana vertebrala a poeziei, poate chiar selectivitatea frumuseții.

Camera curajului a fost mobilata poate atunci când mi-am contrazis cert și consecvent primul învățător de fizica, insistând asupra percepției mele. Vorbeam despre același lucru, dar din doua unghiuri diferite.

Camera lucrurilor frumoase a fost mereu preferata mea și era suficient să am parte de un răsărit sau apus, de o ploaie sau o ninsoare, de o pictură în ulei magnifica sau o poezie care te mișcă. A început cu cărțile de povești, apoi cu desenul de natură statica în care timp de o luna lucrai în creion că să desenezi o simpla vaza, rotindu-ți copilăria în jurul acelor pete de umbră și de lumina care trebuiau echilibrate într-un mod realist. Apoi toate bibliotecile lumii cu cele mai diverse cărți, și tot acolo, structurile chimice din universitate, logica frumoasa din spatele lor, structuri desenate pe plaja și între stelele nopții.

Cea de a patra camera am lăsat-o deschisa pentru cei ce fac parte sau urmează să intre în familia mea. I-am acceptat doar pe cei care s-au descălțat înainte să pășeasca. I-am iertat când ulterior dintr-o grabă mai mult sau mai puțîn semnificativă, au uitat să o facă.

"Călătorie dintr-o camera în alta" e și despre mine, aceasta fiind una dintre puținele călătorii pe care mi le-am dorit. Fiecare gradină conectată cu fiecare dintre camerele în care am crescut și care au crescut în mine au fost singurele de care am avut nevoie, așa cum noi toți avem nevoie de forța vindecătoare a naturii.

Am lăsat să sălășuiască în camerele și în marea gradina a inimii mele doar sentimente bune, demnitate și curățenie, doar verticalitate și beatitudine. Oricât de greu mi-ar fi fost să mă integrez în lume, corecta fiind, mi-am băut ceaiul negru doar în balansoarul meu din mijlocul acelei grădini și am lăsat aproape doar oameni care dețin conceptul de frumusețe, deci au suflet.

*pornind de la "Casa noastră avea puţine odăi, de aceea se termina în grădină" de Emil Proșcan

Chat

©Priscilla Du Preez

Altminteri ai putea crede

Că ți-am acceptat cererea de prietenie

Dintr-o simplă eroare de tastare

Dintr-o clipă de neatenție

În care mi-a alunecat degetul pe display

Și din felul meu blazat de a fi

      Ulterior

Din lenea de a corecta eroarea.

 

Așteptări

©Muhamad Rizal Firmansyah

”Ne vom descurca” este tot ce vreau să știu despre viață.

Restul este un cumul de urcușuri și coborâșuri între

Ceea ce este predestinat eșecului

Și ceea ce este predestinat strălucirii.

Noi am fost strălucitori 

Suntem strălucitori,

Și întotdeauna vom străluci 

Cu transparența unui diamant

Cu transparența unui val oceanic 

Dimineața devreme în Maldive,

Cu transparența cascadelor din Venezuela

și a celei mai curate lacrimi de fericire.

#paradis privat

©Jakob Owens

 

Am putea să ne trezim dimineața și să înotăm în mare

apoi să ne bem ceaiul negru sub vița de vie

cu cea mai gingașă fetiță în brațe

vorbind despre continente, Pessoa, 

Giacometti, Matisse,

și alte tipuri de artă

sau cărțile lui Dulcan.

Am putea să ascultăm Frank Sinatra de pe vinyl

și să înotăm dimineața în mare zi de zi

până într-un septembrie târziu,

când pe scaunele noastre 

de pe care obișnuiam să ne bem ceaiul,

vor fi căzut frunze.

Am putea să ne udăm grădina și să ne mângâiem cățelul

pândind creșterea trandafirilor de peste un anotimp

pândind primul ”mama” și primul ”tata” al copilului nostru

și acesta să fie paradisul nostru privat.

Cu tine

Motto: 

”Pe vremea când nu te aveam/ Iubeam Natura așa cum pe Cristos îl iubește liniștitul călugăr.../Iar acum iubesc Natura/ Ca un călugăr liniștit pe Fecioara Maria,/ Cu religiozitate, în felul meu, ca și înainte,/ Dar cumva mai emoționat, mai apropiat.”

                                                                                     Fernando Pessoa, Păstorul Îndrăgostit

Orice s-ar întâmpla în viață,

 Noi nu decidem nimic.

                                            Doar Natura decide în locul nostru,

               Așa cum a decis nașterea noastră aici.

       Așa cum a decis iubirea noastră

Și culoarea celor mai frumose locuri,

Ființe și întâmplări.

Iar atunci când răul se întâmplă,

                      Natura îl curăță 

       Și le așază pe toate 

           Acolo unde trebuie să fie,

   Așa cum, într-o noapte de vară, lumea acvatică curăță apa oceanelor,

  A mărilor, și a fiecărui râu binecuvântat să existe.

         Noi nu decidem nimic.

         Noi nu am decis nimic.

Totul a fost împletit în jurul unei fante de lumină

     Prin care am privit viața

         Cu luciditatea minții

            Găsindu-ne unul în îmbrățișarea celuilalt.

      Te-ai născut pentru mine.

      M-am născut pentru tine.

Nimeni și nimic nu poate schimba asta,

Nici măcar Dumnezeu.

 

     ”Să încerci a impune iubire este ca și cum ai încerca să îmbrățișezi cu brațele amputate o sferă”

Ecaterina Bargan, ”Între noi”, Editura Lumen, 2009

Plimbare matinală

 

 

     Era o dimineață limpede și scările de lemn care coborau înspre plajă păreau să-și fi pierdut din încremenire sub razele matinale plăpânde care cădeau oblic asupra teraselor golite, a saltelelor desumflate și a șezlongurilor abandonate într-o tăcere reconfortantă. Părea un spațiu perfect melancolic pentru cei care pot percepe în briza mării galeria amintirilor unei trecut. Tot ce faci în prezent își va pune amprenta asupra viitorului. Tot ce faci acum se leagă de tine ca rădăcina unei vițe-de-vii de pământ și se-ntoarce la tine, te-ntoarce acolo unde ai fost, și peste zeci de ani, amintindu-ți fața pe care o vedeai în oglindă, chipul tău neliniștit, plin de ambiții, în baia unei subterane dotată cu sală de lectură, unde îți aruncai regulat câțiva pumni de apă pe față, imaginându-ți un viitor strălucit, un viitor meritat.

    Când faci focul, jăratecul rămâne o vreme încins, jăratecul mocnește tăcut pentru o vreme, răscolind proaspăta amintire a flăcării, apoi totul devinde cenușă, o cenușă spulberată de vânt, ajunsă în palmele tuturor celor care știu să o piardă. Momentul în care poți să nu te mai gândești la nimic e cel în care ai în fața ochilor cerul liber și nemărginirea și începutul unei noi zile, un început asemenea zâmbetului care străbate vuietul mării.

  ”Ăsta a fost punctul de pornire și, bineînțeles, a continuat să aibă pentru noi o importanță deosebită. Dar pe măsură ce a trecut vremea, unul din scopuri a devenit chiar comuniunea noastră în sine.
- Adică aveați ca scop existența și păstrarea ei.
- Da, probabil.
- La fel ca spațiul cosmic, spuse Sara, mijindu-și ochii.
- Nu știu cum e cu spațiul, răspunse Tsukuru. Dar pe vremea aia, nouă ni se părea un lucru foarte important. Să păstrăm cu grijă fuziunea aia chimică specială care apăruse între noi. Așa cum protejezi de vînt un chibrit aprins.”

H. Murakami, ”T.T. cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj

   ”Știu – și ea mi-a confirmat apoi totul – că în tot timpul acelui drum de zece minute împreună, din stația tramvaiului pînă-n fața blocului ei, cînd într-o poveste de dragoste se iau toate deciziile, noi n-am luat nici una, cum nu hotărîm niciodată nimic în viață, dar încă mai mult: cum nu iei decizia să mergi în aval cînd ai căzut într-un rîu umflat de ploi și ești tîrît de ape, alături de copaci dezrădăcinați și bucăți de acoperiș, sau cum nu e decizia rădașei prinse într-o boabă de chihlimbar să rămînă încremenită acolo pentru toată veșnicia. Suntem încrustați în existență, suntem brodați în marea tapiserie, nu se așteaptă de la noi să luăm hotărîri, căci totul e hotărît dinainte, cum stinghiile unui scaun nu se hotărasc să alcătuiască scaunul, pentru că ele tocmai asta și fac.”

Solenoid, M. Cărtărescu

   Am văzut luna ridicîndu-se în înaltul cerului mult deasupra acoperișului meu pe care două pisici maidaneze ședeau față în față.

Locul pe care il cauti o viata il gasesti intamplator

Dacă ați avea pentru un singur moment puterea Demiurgului, ce ați schimba în viitorul imediat al lumii acesteia, după pandemie?

Mircea Cărtărescu: Vedeți, nu prea mă gândesc până acolo, e cam prea mult pentru mine. Eu nu-mi pot guverna nici propria viață și dacă stați să mă întrebați, până mâine ce aș schimba eu în propria mea viață, n-aș ști să vă spun. Lumea este imperfectă pentru că omul este imperfect. Și nu cred că va exista vreodată o lume perfectă. Să ne imaginăm lumea ca în John Lennon, ca în Imagine, nu mai există țări, nu mai există proprietate, nu mai există religie, nu mai există nimic, oamenii sunt o frăție generală, totul este minunat, totul este formidabil, ca într-un paradis. Vreau să vă spun că un om care ar trăi în asemena condiții ar înnebuni. Ar înnebuni pur și simplu, paradisul s-ar transforma într-un infern. Pentru că acea lume imaginară, ideală, minunată, este o lume care nu e făcută pentru om. Omul nu este așa. Omul nu trăiește așa. Omul este o ființă concurențială, este o ființă ierarhică, omul oriunde apare creează ierarhii și produce, într-un fel, inegalități între oameni. Important este ca aceste inegalități să nu fie esențiale, să nu fie bazale. Eu cred în egalitatea tuturor oamenilor, dar nu cred într-o nivelare totală și continuă a ființei omenești și nu cred în starea aceasta de beatitudine pe care mulți o confundă cu fericirea. Nu, fericirea nu constă în beatitudine. Nu constă în sentimentul că ești în paradis și totul este minunat. Fericirea constă în viața simplă, obișnuită pe care o duce fiecare om, în fiecare clipă, în fiecare moment în care omul a câștigat o victorie împotriva lui însuși, împotriva firii sale, împotriva habitudinilor sale. Eu cred că asta este viața împlinită, viața care se viețuiește, care se duce în pofida greutăților, în pofida resentimentelor altora, în pofida gândurilor negre. Eu cred că un om care este sănătos și-și trăiește viața din plin preferă pământul, preferă pământul așa cum este.

https://m.hotnews.ro/stire/23979198?fbclid=IwAR25pqmldWilSmYFLk8GfILUUPUFYCUPRDXnOcz-XJV23bgJzSE-Z4o8CfE

    Obosită de atîta odihnă activă, ieri seara am stat totuși să citesc cîteva pagini din Solenoid. Am apucat să citesc doar două, dar au fost îndeajuns, excepționale fiind.

   ”Nu pot să nu mă întreb dacă străvechile noastre amintiri, cele care ne străbat viața atît de limpezi, pe cînd mii de alte momente, poate mai importante, ne-au ieșit din memorie, dacă de asemenea, visele care ne obsedează cu claritatea lor, și care par a fi de altfel alcătuite din aceeași substanță cu amintirile noastre obsedante, nu sunt un astfel de joc, un test, o probă pe care trebuie s-o trecem în această inexplicabilă aventură a vieții. Poate că bătaia inimii noastre nu-i decît metronomul care măsoară timpul ce ne este dat pentru aflarea răspunsului. Poate că e vai de noi dac-am ajuns la ultima bătaie și n-am înțeles nimic din imensul puzzle în care trăim. Poate că, dac-am afla rezolvarea și-am da răspunsul, am fi eliberați din celula marelui penitenciar, sau măcar am urca un nivel al său spre eliberare. Șoricelul alb care aleargă pe culoare de plexiglas nu știe că i se testează memoria, el doar își trăiește viața. Creierul lui nu e capabil să se-ntrebe: De ce sunt aici? Ce-i cu labirintul ăsta în care m-am pomenit? Oare nu e însăși labirintul, cu simetriile lui, cu bucățica lui de brînză de la capătul celui mai îndepărtat culoar, semnul unei lumi superioare, al unei inteligențe față de care biata mea minte e doar o bîjbîială în beznă?

    Faptul că n-am ajuns scriitor, faptul că nu sunt nimic, că n-am nici o importanță în lumea exterioară, că nu mă interesează nimic din ea, că n-am ambiții și nici nevoi, că nu mă păcălesc singur desenînd ”cu sensibilitate și talent” uși care nu se vor deschide niciodată pe ziduri netede de labirint îmi dă o șansă unică, sau poate șansa tuturor celor singuri și uitați: cea de a explora vestigiile stranii ale propriei mele minți așa cum îmi apar ele în șirul nesfîrșit de seri în care, pe cînd se-ntunecă progresiv în camera mea tăcută, creierul îmi răsare asemenea lunii și arde din ce în ce mai tare. Văd atunci pe suprafața lui palate și lumi ascunse, ce nu se arată niciodată celor care aleargă în labirint, obsedați de bucățica de brînză, fără o clipă de repaos, convinși că asta-i tot ce li s-a sortit în lume și că dincolo de pereții albi și curbi nu mai este nimic. Mă-ntreb cîți oameni singuri și insignifianți, cîți funcționari și cîți manipulanți de tramvaie, și cîte femei nefericite și-ndoliate, fără avere sau titluri universitare, fără putere și fără speranțe, nu sunt săpători în pămîntul gras al înserărilor de toamnă, plin de pulpe și viermi, tremurător de la trepădatul cîrtițelor prin tunelurilor lor?”

Mircea Cărtărescu, Solenoid

Azi in Constanta - Compoziție perfectă

 

©Claboo Media

„Revenind la Nichita, aş spune că angelismul lui, aşa cum îl percepea imaginaţia mea, era de natură poetică – ontologic poetică – spre deosebire de cel fundamental etic al lui Mironel. Nu numai că el părea a trăi în poezie, că privea lumea mizerabilă în care trăiam din perspectiva poetului (făcând-o mai uşoară, mai ireală, mai neliterală), dar prezenţa lui, gesturile lui, ceea ce spunea el putea introduce, pe neaşteptate, o sclipire poetică în însuşi cotidianul cel mai apăsător, monoton, şi brutal prozaic, cum era acel al vieţii de cazarmă de la Călăraşi. Chiar şi când glumea, el glumea delicat metaforic, ca de pildă într-o zi, la Călăraşi când, într-o pauză din programul de instrucţie fizică, eu stând trântit pe-un petec de iarbă uscată şi prăfoasă, obosit, absent, uitându-mă în golul depărtării, el s-a apropiat de mine şi, imitând o foarfecă cu degetul arătător şi cel mijlociu al mâinii drepte în faţa ochilor mei, mi-a spus: „Te superi dacă-ţi tai privirile?”. Astfel de metafore interpretate gestual erau unul din modurile lui de a-şi semnala prezenţa, de a iniţia un dialog, de a-şi pune semnătura aeriană pe-o clipă de comunicare prietenească întru poezie, o poezie trăită care spre a deveni posibilă trebuia mai întâi să spargă coaja de banalitate a comunicării obişnuite: aceasta se vădea deodată subţire şi fragilă ca o coajă de ou. Aproape magic, în astfel de împrejurări, realitatea se deschidea spre acel altceva,altundeva, altcândva al poeticului.”

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog

    "El e Leuțul” i-a spus Valentin veterinarului, în timp ce cățelul nostru cîntărea de două ori mai mult decît toate celelalte animăluțe care așteptau la rînd la un loc.

      A te plimba cu umbrela în curte.

Gonçalo M. Tavares

    Prozatorul Gonçalo M. Tavares (n. 1970), ale cărui cărți au fost traduse în limba română la editurile Humanitas, Vivaldi, Univers, Allfa, Paralela 45 și Școala Ardeleană, publică zilnic notații sub titlul Jurnalul pandemiei în ziarul portughez Expresso. Începînd din acest număr, o selecție a acestor note, în traducerea Siminei Popa, va apărea săptămînal pe www.dilemaveche.ro. Punctuația și ortografia numelor proprii sînt alegerea autorului.

„Salvarea se ascunde în crăpătura subțire”

28 martie

„Salvarea se ascunde în crăpătura subțire din șirul neîntrerupt al catastrofelor”, a scris Walter Benjamin.

Trebuie să salvăm în scurtele răstimpuri, în pauze.

Cînd diavolul e neatent o secundă, iată o crăpătură.

Și acolo intră salvarea.

Spania.

26 martie, „planta numero 4, habitacion 429 del Hospital del Mar”.

Un clip video.

La Hospital del Mar, o infirmieră își ia telefonul și-l apelează pe fiul unui bolnav.

Etajul 4, salonul 429.

Face un apel video, ia mobilul, îl îndreaptă spre chipul bolnavului.

„Respiră bine, da, fără aparat”, spune ea către fiul celui internat.

Și repetă, zîmbind: „Nu vedeți? Nu vedeți?”

Vrea să-i arate că tatăl lui nu e atît de bolnav, că starea i s-a îmbunătățit.

Repetă: respiră fără aparat, are doar o mască!

Vorbește de parcă ar anunța un tată că tocmai i s-a născut un fiu.

Dar nu.

Anunță un fiu că tatăl e încă viu.

Bolnavul ridică mîna înspre imaginea fiului.

Infirmiera apropie telefonul.

Mîna ajunge la cîțiva centimetri de ecran.

A atinge chipul fiului pe ecran e același lucru, zilele astea, cu a atinge chipul fiului.

Aproape s-atingi ecranul e aproape s-atingi trupul.

Bună! eu sînt Susana, spune infirmiera fericită către fiul care e de cealaltă parte a ecranului.

Trebuie să infiltrăm bucuria în crăpături.

Ca și cum bucuria ar fi un material medical.

Aproape un material de salvare...”

SURSA