m-am trezit odată cu răsăritul

patetic, de dragoste

tu eşti omul meu special
dragostea mea pentru tine e pură şi specială
luciditatea zilelor trăite-mpreună e mai clară
decât cerneala pe care o scurg
scriind despre tine
fiindcă ştiu atât de puţin
ochii mei când te privesc sunt transparenţi
sufletul îmi este încăpător şi deschis
să te primească în el
să vezi cu ochii mei lumea
să văd cu ochii tăi lumea
să nu mă alungi, să nu te alung,
să nu mă laşi niciunei depărtări
să-ngenunchem împreună prin anotimpuri,
ele, care sunt atât de imprevizibile-n stări

Şi boboasele au viaţă

-         A scris Aura Maru la tabără un text, care începea cu o scenă prin care se făcea că un băieţaş a văzut un peşte în acvarium, şi a spus că îl vrea, iar peste 5 minute, acest peşte i-a fost servit pe tavă, moment din care el s-a făcut vegan, apoi autoarea exprimă atitudinea sa vechementă faţă de vegani, şi eu m-am simţit un pic jignită, pentru că, oricum n-ai da, sunt şi eu vegetariană.

-         De ce eşti tu vegetariană?

-         În primul rând, pentru că fratele meu este vegetarian şi el are o mare influenţă asupra mea, dar şi pentru că mi se pare inuman să ucizi animale.

-         Şi cu leguminoasele cum e?

-         E în regulă, ele n-au viaţă.

-         Ba au viaţă. Închipuie-ţi că duci o roşie la gură, şi ea se apucă să strige, nu mă mânca, nu mă mânca!

-         De ce ar face asta?

-         Păi tocmai că nu o face, dar dacă ar face-o, pun pariu că ai muri de foame. Adică tu crezi că legumele n-au viaţă, dar ele au viaţă, e lucru demonstrat ştiinţific. E adevărat că Adam şi Eva, înainte de a intra-n păcat, nu mâncau carne, dar ei umblau în curu’ gol, aşa că dacă e să îţi asumi rolul de vegetariană, ar trebui să renunţi şi la haine, în cazul în care o faci din principiul vrei să te opui sacrificării animalelor. Asta ca să nu mai vorbim de cazurile, ştiu eu care, când anumite vegetariene, care se ţin cu dinţii de principiul să nu fie ucise animalele, avortează cu uşurinţă. Nu, ţie cum ţi se pare? Adică, ne e milă să ucidem animalul, dar copilul acela cum rămâne? Mănânc eu sau nu mănânc eu carne, tata oricum taie porcul. Conservele oricum vor fi băgate-n comerţ, înţelegi?

-         Da, dar eu prin exemplul meu vreau să dau şi altora un exemplu, şi dacă vom fi mai mulţi...

-         Şi ce propui, să fie sterilizate animalele?

-         Da.

-         Dar ţie cum ţi s-ar părea să vină cineva şi să zică „tu şi tu veţi fi sterilizate”. Din ăştia cinci, voi două veţi fi sterilizate. Ţi-ar plăcea?

-         Bine, dar ştiai că sunt mii de copii cu vârste de 8-10 ani, impuşi şă lucreze pământurile de tutun pentru te miri ce hrană care să-i ţină în viaţă. Şi tu fumezi...

-         Eu mănânc carne, fumez. Eu îmi asum rolul de leu în junglă. Şi asta pentru că există un anumit număr de consumatori predestinat să consume aceste produse. Dacă nu voi fi eu, va fi altul, crede-mă, la fel e şi cu publicarea. Adică, pe de o parte, te gândeşti că există atâta rahat în literatura de pretutindeni, că nu e niciun rost să ţi-l mai bagi şi pe al tău, dar, pe de altă parte, dacă nu îl bagi tu pe al meu, o să o facă alţii, pentru că există un număr predestinat şi pentru asta. Nu schimbăm absolut cu aceea că alegem să nu consumăm carne, crescătoriile de animale, care există doar ca să fie hrană altor animale, pentru ca, ulterior, să ajungă la om, există oricum, cu sau fără voia ta, la fel e şi cu abatoarele. Iar faptul că noi cultivăm pămîntul şi scoatem boabele fructificate din el, e acelaşi lucru.

-         Totuşi nu cred că legumele au viaţă. Ele nu simt. Ele nu strigă. Eu, să zicem, le consum pe acelea uscate, care nu se mai multiplică.

-         De strigat, nu strigă, că nu au cum, dar de avut viaţă, au... Şi plantele nasc. Dacă le laşi, acolo, în pămînt, ele se înmulţesc. La mine acasă, spre exemplu, între plantele din ogradă, este un loc, lângă masă, unde a răsărit un pepene verde, şi a răsărit anume din seminţele pe care le scuipam noi  jos, uneori, din întâmplare, iar mama îl păstrează pentru când venim la Antoneşti. Să căuţi „Har” a lui Tudor Arghezi, şi să-l citeşti, acolo explică el foarte bine cum se înmulţesc cartofii, şi nu e vorba de metafore, este un lucru real, demonstrat ştiinţific.

O cană cu apă fierbinte şi-atât

Pe buzunarul meu de la geacă a apărut o pată umedă, însă eu am reuşit s-o acopăr cu palma înainte ca să se apropie cheneriţa.

-         Domnule, vă rog să scoateţi pliculeţul de ceai din buzunar, mi s-a adresat ea cu acelaşi ton cu care m-ar fi rugat mai târziu să achit nota de plată.

-         Care pliculeţ?, am făcut-o eu pe prostu’, tărăgănam din vreme, pentru că ştiam că din moment în moment trebuia să apară dl C, care avea dreptul la o reducere de 50 de procente pentru băuturile calde. Eu nu aveam decât 14 lei în buzunar, dintre care 7 îmi trebuiau pentru drumul până la Ratuş, iar ceaiul costa tocmai 15 lei. Nu-mi ajungeau bani nici măcar să acoper preţul cu reducere pentru scriitori, dar în sinea mea eram sigur că dl C o să îmi dea cei 50 de bani lipsă, bani pe care, până una alta, îi căutam cu ochii aprinşi pe podeaua terasei de la Orpheus.

-         Pliculeţul de ceai verde, domnule, pe care l-aţi comandat cu 20 de minute în urmă. Vă mai amintiţi? Era fix în ceaşca goală din faţa dumneavoastră, iar acum nu mai este.

-         Eu cred că faceţi o confuzie, nu am comandat niciun ceai. Am venit acum 5 minute. Ceaşca era goală pe masa asta. Iar ce am eu în buzunar nu vă priveşte.

Tipei îi sticleau ochii de furie. Şi-a umflat o mutră de KGB-istă şi s-a uitat ţintă la mine. Încă un pic şi mă cârliga pe spate cu tot cu scaun. Of, cafenelele astea, blestemate să fie. Cine Dumnezeu să se fi gândit că un ceai amărât băut dintr-o înghiţitură ar putea să coste 15 lei? 15 lei mă costă pe mine drumul de la Ratuş până la Chişinău, şi-napoi, plus prânzul, adică o îngheţată Curcubeu de 1 leu, care-mi ţine saţ toată ziua. Ce diavol m-a pus să accept invitaţia domnului C, care, culmea, mai şi întârzie, timp în care chelneriţa asta mă agasează cu întrebări?! E un preţ aberant! De 15 lei îmi pot cumpăra două cutii de ceai a câte 25 de pliculeţe, de la orice magazin, ca să nu zic de teiul din faţa casei mele sau de lanurile de romaniţă, de peste tot, care îs gratis pentru toată lumea! Şi ea mai şi îndrăzneşte să mi se adreseze cu asemenea absurdităţi... Oare cum nu-i este ruşine? E nebună şi ea şi patronul ei şi toţi ăştia care comandă ceaiuri. O fi nebun şi domnul C, că s-a gândit să mă cheme tocmai pe mine aici, eu, care îmi macin oasele să dau jos sistemul capitalist.

-         Domnule, eu am dovezi clare că dumneavoastră aţi consumat acest ceai, după care aţi ascuns pliculeţul în buzunarul pe care îl acoperiţi cu mâna dreaptă.

-         Ia nu mă mai luaţi cu dumneavoastră, nu vedeţi că-s un chefal de om, fără un sfanţ în buzunar? Nu pot înţelege cum puteţi minţi cu atâta neruşinare! Arătaţi-mi dovezile, hai, vreau dovezi, aici, pe masă!

-         Şi dacă vă spun că avem camere de filmat o să vă schimbaţi părerea şi o să vă amintiţi ce aţi băut la masa aceasta?

Opa, mi-am zis eu, ăştia nu se joacă, dar mai trebuie să-ntind sfoara, domnul C va veni din minut în minut şi totul va reveni la normal. Zâmbeşte, că doar ţii mine ce spunea rusul acela, ticsit ieri în maxi-taxi, cu gura până-n urechi, "odna edinstvenaia ulîbka vovremea reşaet vse şto ugodno".

-         Nu, doamnă, va trebui să-mi arătaţi această filmare ca să vă cred.

S-a-ntors cu spatele la mine şi s-a pornit înăuntru, făcându-mi semn din mână ca unui ţânc. Iar eu trăgeam cu ochiul în urmă, cu o privire disperată, să văd dacă nu apare domnul scriitor, care m-a băgat în toată chestia asta urâtă.

-         Slavic, ia dă camera-n urmă cu 25 de minute. Aşa, da, aici, mulţumesc. Hai să vedem. Ha, uite, domnia voastră apare pe terasă şi se aşază la o masă, fiţi atent, goală. Eu mă apropii, iau comanda. Mi-am notat: ceai verde. Aşa. Aşa. Uite-mă cum vi-l aduc. Şi acum, cel mai important. Prima sorbitură, prima, da, prima şi ultima sorbitură. Ceaiul a dispărut. Domnia voastră deschide meniul, se uită în stânga şi-n dreapta, după care ia pliculeţul din ceai şi-l ascunde în buzunar.

-         Ha-ha-ha, mă faceţi să râd, dacă dumneavoastră vreţi să spuneţi că individul acesta gras şi urât din imagine sunt eu, vă recomand să vă mai uitaţi o dată la mine. Eu nu am grăsime, uitaţi-vă la corpul meu, sunt suplu ca un balerin.

-         Nu, asta-i bună! Individul din imagine sunteţi exact dumneavoastră, şi nu e deloc gras, iată cel care intră acum pe terasă, uitaţi-vă la camera live, individul acela durduliu, despre el aş putea spune că are o cu totul altă constituţie decât aveţi dumneavoastră, dar aşa, nicio şansă, sunteţi ridicol afirmând ceea ce afirmaţi.

Tipul durdului care intra era domnul C.

-         Mulţumesc, am recunoscut pe cineva, vă puteţi apropia cu nota de plată peste 10 minute. Oricine ar fi fost individul cu pricina, îi voi achita eu nota, adică, nu eu, ci domnul durduliu care tocmai a intrat. Daţi-mi doar un minut să-l conving.

Am ieşit la terasă. L-am salutat pe domnul C printr-o strângere de mână. M-am aşezat. Din urmă s-a iţit şi chelneriţa.

-     Doriţi ceva?

-         O cană cu apă fierbinte, vă rog.

-         Doar apă fierbinte?

-         Da, doar atât.

Chelneriţa i-a adus o cană cu apă fierbinte şi, doar după ce s-a îndepărtat, domnul C a scos din buzunar un pliculeţ de ceai verde Greenfield şi l-a cufundat în apă, apoi l-a scos, ascunzându-l, repede, înapoi, în buzunarul de la geacă. Imediat pata umedă a răsărit şi în dreptul pieptului său. Acum buzunarele noastre semănau şi parcă s-ar fi uitat unul la altul.

-         Să ştii că poţi să te mândreşti de mine, Ioane, mi s-a adresat dumnealui cu un ton triumfător în voce. Azi dimineaţă am ieşit din casă fără un bănuţ, din greşeală, dar am decis să nu mă întorc, ci să rezist o zi capitalismului.

-         Nici măcar de troleibuz nu v-aţi luat?

-         Nu, nu, am bicicletă, uite-o, am parcat-o chiar după araucaria aceea. O să mă întorc cu bicicleta acasă. Nu-i aşa că e minunat?

-         Da, este, minunat, chiar este, ha-ha, minunat, minunat, ha-ha-ha! Aţi ales ziua perfectă pentru a lupta cu sistemul capitalist. Pefectă!

* Îi mulţumesc lui Dumitru şi Nataliei pentru inspiraţie.

cinci găuri în cadranul ceasornicului

diferenţa dintre mine şi tine 

ţine de un trecut întâmplat. 

eu am lucruri de care îmi este ruşine 

şi de asta nu le spun niciodată.

 ruşinea trecutului tău e mai mică. 

dacă ceea ce se află înăuntrul ruşinii tale 

ar ieşi accidental în afară, 

nu ar fi nimic grav, pe când ruşinea mea, 

pot jura că nu o s-o spun, 

s-ar face lamă, m-ar tăia-n bucăţele 

şi m-ar arunca la câini. 

lor le-aş fi o mâncare gustoasă. 

doar sub forma asta aş dori eu 

să-mi iasă din văgăună ruşinea, 

sub forma unei lame 

care să mă facă să dispar 

şi să nu rămână nimic după mine, 

nici măcar o baltă de sânge, 

nici măcar o pată roşie mică 

în pragul uşii, pe care să o descoperi 

întâmplător şi să nu ştii 

de unde vine

*

ceva cumplit bolboroseşte în ei, 

ceva înspăimântător, ceva putred, 

ceva greu de închipuit. 

problema trebuie rezolvată urgent, 

cât oasele încă 

nu i-au fost scoase la licitaţie,

cât oasele lui încă se află în corp 

şi sunt bine acolo, 

cât ultima firimitură de bine 

nu a fost ucisă în creier, 

cât creierul încă 

nu s-a umplut cu găuri

*

nu se va termina niciodată, 

dacă nu rupi orice legătură acum. 

se va regăsi în orice cuvânt, 

chiar dacă acelea nu vor fi despre el. 

 scoate feţele de pernă, coase altele, 

schimbă cearşafurile, deschide fereastra,

 plimbă-te câteva ore, nu mângâia 

coridoare de amintiri, nu răscoli, 

nu-l face ghem, nu-l mai purta aţă cu tine.

înţelege, te rog, el pur şi simplu 

nu merită osteneala

*

dulapul meu nu e dulapul meu, 

dar e gol, are două uşi, 

îmi pun hainele-n el. 

casa aceasta nu e casa mea, 

dar mă întorc 

în fiecare seară aici. 

acesta nu e câinele meu, 

dar îl scot uneori la plimbare. 

eu nu ştiu unde mă vor duce 

aceste lucruri care nu-mi aparţin, 

dar nu mă tem, fiindcă 

creierul meu e la locul lui şi 

creierul meu îmi spune că 

totul este în regulă. 

continui să funcţionez 

ca şi până acum.

totul este în regulă.

*

trebuie să mă gândesc bine 

dacă are sau nu rost 

să-mi storc viaţa-n cerneală. 

ieri mergeam cu dumitru 

şi cu ion pe o stradă. 

ion a exclamat într-un moment

că miroase-a cadavre. 

la intersecţie am văzut 

cum doi oameni ticseau 

un trup neînsufleţit 

într-o ambulanţă

şi l-am întrebat pe dumitru 

dacă e o morgă aici, 

iar el a spus pe un ton 

foarte simplu: nu, e o 

tipografie.

constatare

nu zâmbiţi, nu vă aşezaţi comod,
nu cereţi şampanie,
avionul se va prăbuşi.
sunteţi de altă părere?
va trebui să vă schimbaţi părerea.

uitaţi-vă la pasărea asta
înfiptă cu ghearele în fereastră,
ea nu se va opri din scrijelit,
îşi va frânge ciocul,
dar va răzbate.

insula fericirii a dispărut,
a fost înghiţită de ape.
a rămas aerul oceanic,
la el nu veţi ajunge.

s-a aflat adevărul,
de-acum nu vă faceţi speranţe
pentru salvare.
destinaţia este alta decât
aţi ştiut până acum.

veţi sfârşi sfâşiaţi de pasărea
care mocneşte de furie
dincolo de fereastră
şi, dacă vă uitaţi
mai atent, chiar în voi.

În cel care tace nu ştii ce zace

-         Dacă o să vorbeşti cu Adriana aşa cum vorbeşti cu mine, va fi bine. Ei îi place de tine, dar o alarmează faptul că taci. La început nu înţelegeam de ce ar fi o problemă faptul că eşti tăcută, dar am vorbit cu Lenuţa şi ea mi-a spus că în cel care tace nu ştii ce zace, de asta e bine să fii cât mai sociabilă. Să vorbeşti cu ea aşa cum ai vorbit cu mine ieri şi azi. Să glumeşti, să povesteşti de una şi alta. Uite cum ai fost ieri şi azi e în regulă.

-         Îmi spui asta de parcă eu aş avea o problemă. De parcă m-aş afla într-o situaţie catastrofală sau în acea stare, prin care m-aş afla în imposibilitatea de a formula cuvinte, de a le pune într-o ordine, de a le lega înde ele, de parcă nu comunic deloc cu alţi oameni, ci stau într-o cuşcă, iar tu mi-ai fi un fel de psiholog, care-mi oferă floricele de hârtie pentru fiecare frază pronunţată logic şi coerent. Şi când se întîmplă să spun ceva amuzant, îmi dai o bomboană, bonus, ca eu, pe cât îs de limitată, să înţeleg că e foarte ok să fiu şi ironică. Umorul e mişto pentru aproape orice situaţie, nu-i aşa?

-         Tu nu ai o problemă, ştiu că vorbeşti cu mine şi cu prietenii tăi, dar trebuie să fii deschisă şi cu străinii. Trebuie să fii mai comunicativă cu ceilalţi.

-         Eu sunt foarte comunicativă cu oamenii dintr-o generaţie cu mine sau cu oamenii cu care am ceva în comun. Despre literatură, de exemplu, pot vorbi la infinit, dar nu pe oricine îl interesează. Ţie îţi este interesant, măcar şi pentru faptul că sunt fiica ta, dar pe Adriana nu cred s-o prindă poveştile astea despre mine şi prietenii mei sau istoriile din cărţile citite. Sunt anumiţi oameni cu care pot vorbi despre asta. Mai sunt oameni cu care pot vorbi despre ei sau despre tot felul de lucruri la care ajungem. Adriana mi-e un om străin. Mă comport în prezenţa ei la fel cum mă comport când mă aflu în compania mai multor oameni, deşi am impresia că dacă am sta singure la o masă, i-aş vorbi. În momentul în care alături de ea mai e cineva, măcar şi o singură persoană, eu mă retrag şi las responsabilitatea celui dominant. De exemplu, dacă ea ar sta acum la o masă cu noi, sunt sigură că voi două aţi vorbi cel mai mult. Eu poate aş da din cap în semn de acord cu unele lucruri şi aş răspunde la întrebări. Niciodată nu mă silesc să mă bag în seamă, ştii asta. Spun că tu ai fi omul dominant, fiindcă eşti dintr-o generaţie cu ea.

-         Trebuie să faci un efort şi să fii cât mai sociabilă.

-         Eu nu înţeleg de ce repeţi atâta cuvântul trebuie şi de ce ar trebui eu să pălăvrăgesc aiureli în stânga şi-n dreapta, doar ca să umplu tăcerea pe care unele minţi ar putea-o primi ca fiind stânjenitoare? Mai bine tac infinit. De ce să-mi irosesc cuvinte, aşa, doar ca să mă fac plăcută?

-         Ea este drăguţă cu tine şi tu n-ar fi rău să-i fii recunoscătoare.

-         Eu îi sunt recunoscătoare, dar ştii, atunci, când eram la masă şi mi-a zis că ‘s frumoasă, deşteaptă, talentată, dar tăcerea mea e un defect, atunci chiar m-am înfuriat, m-aş fi revoltat, aş fi purtat atunci o discuţie aprinsă pe tema asta, dar mi-am dat seama că eram prea încinsă ca să fiu amabilă, şi, oricum n-ai da, eram la ea acasă, nu vroiam să pornesc un scandal, mi-am înghiţit furia şi după ce mi-am terminat de băut ceaiul, m-am dus în odaia mea şi am scris în jurnal. Pe mine chiar mă enervează cum tu şi alţii interpretaţi tăcerea ca pe o boală patologică. Am avut şi momente în care îmi era realmente greu să comunic cu ceilalţi, dar atunci era altceva: surmenajul de la muncă, stresul, organismul slăbit, presiunea psihologică… Am trecut peste asta, nu poţi s-o ţii una şi bună toată viaţa că eu aş avea o problemă cu comunicarea. Află că nu am absolut nicio problemă cu formularea cuvintelor, cu ele mă împac chiar foarte bine mersi.

-         Eu încerc să-ţi spun că trebuie să fii un piculeţ mai vorbăreaţă cu străinii, ca ei să nu creadă că stai supărată pe ei sau că ai gânduri rele. E mai bine să spui ce gândeşti, aşa doar poţi apropia oamenii de tine.

-         Pe mine mă doare fix în pix de ceea ce cred ei şi n-am nevoie să mi-i apropii. Nu, dacă vreau să tac, tac, şi nu e niciun defect în asta. Punctul.

-         Bine, fă cum ştii, dar eu nu te sfătuiesc de rău. Comunicarea…

-         Ştiu că e importantă comunicarea, dar mie chiar nu îmi lipseşte. Am un caracter. Dacă personalitatea mea a fost construită pe modelul copilului cuminte şi ascultător, adică, ştii şi tu sistemul şcolar… asta sunt, nu mă pot forţa să fiu mai zburdalnică de atât în cuvinte. Elevii gălăgioşi şi neascultători, după şcoală pot deveni nişte personalităţi foarte interesante. Moni, de exemplu, spune că mereu făcea tărăboi la lecţii, vorbea cu băieţii în timpul orelor, era agresivă-n răspunsuri, nu-i păsa de nimeni şi de nimic, profii mereu au avut cu ea bătaie de cap, ea spune că în cazul în care ar deveni profesoară, ar şti cum să se descurce cu gălăgioşii, fiindcă poate intra uşor în logica lor, pe cînd elevii cuminţi, în majoritatea cazurilor, nu pot aduce ordine în clasele lor, dacă devin profi, desigur, cu anumite excepţii, dar asta ţine deja de măiestrie. Cât am fost elevă, îmi detestam colegii gălăgioşi, că nu ne lăsau să învăţăm în linişte, pe când în afara lecţiilor mi se păreau chiar foarte simpatici, fiindcă erau liberi. Aveau mereu combustibil în actul de a povesti, erau haioşi, degajaţi şi în mare parte nu plictiseau. Mai era ideea cum că nu poţi fi scriitor meseriaş dacă nu poţi fi un povestitor bun în viaţa reală, Florin a spus-o, când eram la Orheiul vechi, şi Mugur i-a dat parţial dreptate, dacă nu chiar în întregime, dar eu cred că mai depinde şi de caracter, gen, unii pot fi buni povestitori în compania oricăror oameni, iar alţii, care-s mai rezervaţi, se pot deschide numai în preajma unor oameni cu adevărat interesaţi de persoana lor şi de lucrurile pe care le-ar putea povesti, iar asta nu-i face scriitori proşti. De cele mai multe ori am ales tăcerea şi nu am regretat niciodată. Pe când, în alte cazuri, când, peste voinţa mea, am ales cuvintele, chiar şi puţine, au fost cazuri când le-am regretat cumplit, mai ales când au pornit dintr-o percepţie greşită a realităţii lucrurilor. Oamenii sunt foarte diferiţi. De la unul la altul, normalitatea poate fi privită atât de divers, încât, prins la mijloc, să nu-ţi dai seama cine are cu adevărat dreptate sau care adevăr e mai aproape de tine.

20 de minute

Mă culcasem numai să aţipesc un pic, că au şi început să sfredelească în perete. Nu ştiam la ce etaj, presupuneam că la primul, dar asta nu conta în vreun fel, aşa cum turuitul, din orice direcţie ar fi venit, se auzea cu aceeaşi intensitate. Întreaga zi în apartament fu o linişte mormântală. Şi sunetul a pornit tocmai atunci, la câteva minute după ce mi-am setat deşteptătorul să sune peste 20 de minute, ca să trag un pui de somn înainte de muncă. M-am trezit furioasă, cu ochii usturându-mă şi mi-am pus apă la clocotit de-un ceai, fiindcă mi se făcu sete, dar cum gălăgia aceea nu înceta, era imposibil să stau în propria-mi casă, nu puteam nici măcar să-mi beau în linişte ceaiul. Am aruncat pe mine la nimereală câteva haine şi am ieşit fulger, dar în coridor zgomotul era şi mai intens. Liftul urca greu. Sfredelul acela se auzea înnebunitor de tare. Aşteptam încordată liftul, şi, când colo, am auzit cum uşile s-au deschis, însă nu la etajul meu. Asta m-a scos din sărite şi n-am mai stat să aştept, aşa că am coborât în fugă 8 etaje pe scări. Tipii care făceau gălăgie se aflau, ca şi ieri, pe coridorul etajului întâi, coridor pe scările căruia au pus parchet nou pe înălţimea unui singur etaj, peretele din stânga era proaspăt vopsit, iar peretele situat faţă în faţă cu uşa de la intrare, l-au acoperit cu o stucatură de doi centimetri, astfel încât, trecând pe lângă el, simţi lipsa acelor 2 cm de spaţiu, înghiţiţi de acele materiale de construcţie surii şi urâte. Era de tot râsul felul cum un oarecare blocatar, locuitor al etajului întâi, încerca cu disperare să-şi facă rai într-o „gogineaţă”. Nu m-am întâlnit niciodată cu acest locatar, fiindcă s-a instalat recent, însă în mod constant mi-au tăiat calea lucrătorii lui, care îşi începuseră lucrul cu decuparea unui dreptunghi de beton din perete, unde, ulterior, au instalat uşa apartamentului inexistent până atunci. Şi de când au pus uşa aceea, o tot duc cu reparaţiile zgomotoase. M-am uitat cu ură la ei şi le-am spus bună ziua. M-au salutat sec în loc de răspuns, uitându-se cu o oarecare fascinaţie în gaura făcută recent. Am dat să ies pe uşa blocului şi am observat că zgomotul a dispărut, iar lucrătorii s-au apucat să-şi strângă aparatele, imediat însă a apărut un alt zgomot, dar nu dinspre blocul meu, ci dinspre un bloc mai îndepărtat. Oamenii aceştia care tulbură liniştea parcă s-ar afla într-o relaţie de continuitate, când unul îşi sfârşeşte treaba, celălalt începe. Curiozitatea m-a împins să caut blocul cu pricina ca să-l pândesc câtva timp. Aş fi stat să observ dacă nu cumva şi de acolo va ieşi cineva supărat foc. Am coborât un pic pe strada Mihail Sadoveanu şi în stânga am descoperit blocul respectiv. N-am reuşit să mă pitesc bine pe lîngă el, că uşile metalice s-au deschis amândouă odată-n viteză şi un tânăr ciufulit a ieşit de după ele cu o mutră înfumurată şi cu un rucsac în spate. Era un tânăr chipeş, nu puteam să nu remarc acest lucru. Cred că o singură dată mi s-a întâmplat să întâlnesc în Chişinău un bărbat atât de frumos, încât să nu-mi pot lua ochii de la el, dar atunci, prima dată, era o zi de vară. Mă duceam la magazin, când un tip înalt şi bine făcut mi-a tăiat drumul. Era îmbrăcat doar în nişte pantaloni scurţi de bluji, care erau atât de scurţi, încât mă miram că nu i se vedea lenjeria. Atunci l-am scanat o singură dată cu privirea. Dacă ar fi fost mai îmbrăcat, nu era nimic grav, poate i-aş fi zâmbit, dar aşa, mi se părea indecent până şi faptul că trupul lui dezgolit a fost surprins de privirea mea timp de o secundă. Revenind în prezent, tânărul care tocmai ieşise era îmbrăcat cu destule haine, ca să nu mă simt stingherită de faptul că mă uit la el, dar era încălţat în şlapi, şi de aici am tras concluzia că omul a fost atât de tare deranjat de zgomotul acela insuportabil, încât n-a stat să-şi mai lege şireturi la adidaşi, ci s-a pornit haihui, în şlapi de casă, fără să-i pese câtuşi de puţin de felul cum va fi privit în stradă, fie că era un zăpăcit. N-am stat mult pe gânduri şi m-am apropiat de el, ca să-l întreb dacă nu cumva a fost trezit de zgomotul sfredelului care se auzea adineauri, dar am bâlbâit ceva ce semăna cu „lumi paralele...?”, s-a strâmbat la mine a neînţelegere şi eu am observat că faptul de a se fi schimonosit nu-i strica frumuseţea. Mi-am amintit cuvintele şi l-am întrebat ceea ce vroiam să-l întreb iniţial, dacă nu cumva a fost trezit de sunetul sfredelului şi de asta a ieşit în stradă în halul ăsta, dar cu cât mai multe cuvinte rosteam, cu atât mai încurcat se arăta. A mai forţat o nedumerire pe faţa lui curată, cu sprâncenele de un negru accentuat şi cu nasul lui, care părea să aibă aceeaşi formă ca şi nasul meu, dar m-a lăsat baltă, întorcându-se cu spatele la mine. S-a uitat în sus şi a început să strige „Vasea, tî ceo tam delaeş, davai, kidai udliniteli, skoliko mojno jdati? Tut liudi nepaniatniie ne znaiu cevo hoteat ot menea!”, şi atunci, din fereastra de la al treilea etaj a apărut capătul unui prelungitor, care a coborât până la tânărul de jos şi prelungitorul acela părea că nu şi-a epuizat întreaga lungime pe distanţa a trei etaje. Tânărul l-a prins, a tras de el, apoi şi-a scos sfredelul din rucsac şi s-a pus pe lucru. Vrăjmaşul, am fâlfâit eu printre buze, cu răutate, îndreptându-mă spre casă. Cele 20 de minute predestinate somnului meu trecuseră cât ai clipi şi trebuia să ajung la muncă.

Viaţa din culise

La merceologia mărfurilor alimentare din nou am închis ochii, când doamna Vartic, în loc să deschidă caietul cu lucrări de laborator şi să verifice lucrarea cutare, a întors în urmă foaia catalogului şi s-a uitat ce note primea elevul respectiv în primul semestru, după care a răsfoit acelaşi catalog, până a dat de pagina destinată lucrărilor de laborator şi a pus două note din capul ei, fără să deschidă caietul acelui copil. Eram în prima bancă, locul de unde se vedea totul prea clar. Îmi creştea tensiunea, mi se făcea greaţă, mă durea capul şi nici măcar nu pricepeam de ce îmi pasă atât. Dă-o dracului, sunt mii de profesori ca ea! 

La limba română, când eram un pic absentă, doamna Vasiliu m-a întrebat ce aş face eu în locul Anei din romanul Ion. I-am răspuns simplu – Aş fi supravieţuit. Problema consta în nişte alternative dintre care elevii ar fi trebuit să aleagă o variantă şi eu am ales la întâmplare, mizând pe faptul că oricare dintre variantele propuse are o logică şi poate fi argumentată ca fiind posibilitatea corectă. Mi-a căzut: “Bătută de tatăl său şi de Ion, făcută de râsul lumii, Ana nu avea altă ieşire din situaţie decât sinuciderea”. Doamna Vasiliu mi-a spus că alegând cea mai pesimistă variantă, viziunea mea îmi trădează concepţia asupra vieţii şi poate chiar felul în care m-aş comporta într-o situaţie de criză, replică cu care eu nu am putut fi de acord, chiar dacă a fost formulată, în modul general, nu particular despre mine. Situaţia concretă, realitatea expusă de Rebreanu, cum şi timpul în care trăiau personajele e una, iar tăria personală de caracter e cu totul altceva şi nu ar trebui să fie puse pe o balanţă, m-am gândit eu, dar am tăcut. 

*

Am descoperit că majoritatea şoferilor consumatori ai McDonald’s-ului sunt ruşi. O pereche de îndrăgostiţi, care vorbeau principial în rusă, îmi luau comanda. Eu le răspundeam în limba lor, ca să nu dureze procesul. Prin fiecare cuvânt, repetat consecvent, vroiau să-mi arate cât sunt de redusă, ca şi cum lipsa mea de înţelegere venea nu din tonul lor diminuat, ci pentru că sunt eu proastă. În momentul în care am repetat comanda totală, ca să încasez banii, am vorbit în română. Ei m-au întrebat, tărăgănând dispreţuitor, „A po ruscomu mojno?”. Am răspuns rapid „Nu”, moment în care ei au început să râdă isteric, de parcă eu i-aş fi luat peste picior. Băiatul de la volan îşi etala pe chip aerul de superioritate. Prietena lui îi ţinea companie. Eram în Drive 2 şi le repetam suma cu o seriozitate firească pe faţă, când ei încă râdeau. O pauză de amuzament în care mă simţeam bufon din simplul motiv că nu înţelegeam miza glumei.

După ce maşina a luat-o din loc, un bărbat şchiop a traversat strada. Se mişca lent, de parcă viaţa lui nu mai însemna nimic. Papucii îi erau murdari de noroi. Ploaia nu înceta să cadă. Alături, doi bărbaţi vorbeau. Cel din stânga îşi purta ţigara dintr-o mână în alta. Câţiva câini zburdau în jurul bărbaţilor. Pământul era ud şi lipicios. Unul dintre câini a căzut cu botul în pământ şi s-a apucat să schelălăie. Bărbaţii îi umăreau mişcările. „O-ho-ho, uite domnule, cum dă cu laba peste bot!”, spunea unul, printre hohote de râs.

Părul îmi crescuse prea mult, aşa că după programul de lucru, am decis să mă duc la o frizerie din preajmă. Era deschis. Am intrat. Era un loc liber. M-am aşezat pe scaunul din faţa oglinzii. Frizeriţa avea în jurul la 35 de ani. Purta chipiu negru şi bluji cu multe buzunare. Restul corpului îi era acoperit de şorţ. Pe mâna stângă îi strălucea un inel mare de aur, cu partea superioară în formă dreptunghiulară. După ce a precizat ce fel de tunsoare vreau, i-am zis că poate să-nceapă, şi, hârşti-hârşti, vârfurile părului meu dispăreau. 

În timp ce manevra cu încredere foarfecele, mai trăgea cu ochiul la televizorul din dreapta. Se povesteau istorii despre moartea prematură a copiilor, din cauza mamelor. Mişcările ei dintr-o parte în alta îi clătinau cerceii de fomă circulară. Din când în când exclama „Sumaşedşie jenshinî”, ascultând gravităţile cotidianului, apoi, iarăşi, hârşti-hârşti, la mine în păr. Eu mă uitam în oglindă. Faţa mea tristă, nemişcată, semăna tot mai mult cu un portret în care pictorul adaugă fundalului culori, ca să micşoreze volumul părului.

„Gata!” a exclamat frizeriţa într-un moment oarecare, şi eu m-am ridicat. 

Aveam de parcurs câteva staţii până acasă. Am luat troleibuzul 24. Iar acolo, un bărbat de vârsta a treia ţinea în braţe un băieţel. Bărbatul se uita rece în ochii celorlalţi călători şi nu îl stingherea privirea acestora, când reacţia era recipocă. „Nu vreţi să ascultaţi cum băiatul recită o poezie?”, a întrebat-o în rusă pe femeia de pe scaunul din faţă. Femeia a dat din cap, nepăsătoare. Cu mişcări anticipate, bărbatul a coborât cu grijă băieţelul de pe genunchiul său, şi acesta, la rându-i, a început să recite ceva pe un ton slab, inexpresiv şi total inestetic. Femeia se uita la băieţaş şi zâmbea superficial. Nu a auzit mai deloc cuvintele poeziei recitate în rusă, dar a spus la sfârşit bravo, ca să se facă plăcută. Imediat bărbatul a invitat-o duminica să asculte rugăciuni, repetându-i adresa în vreo trei feluri, ca să înţeleagă, de parcă femeia străină ar fi dat măcar un semn de interes. De fapt, în clipa aceea, zâmbetul de pe faţa ei a pierit, iar ochii şi-i îndreptase într-o direcţie diametral opusă bărbatului. S-a pregătit să iasă. Uşile troleibuzului s-au deschis. Femeia a ţâşnit în afară, deranjând ghioceii care stăteau în vânzare la o margine de staţie. În locul acesteia s-a aşezat o tânără care tocmai intrase. Avea nişte cercei măşcaţi, de un albastru bătător la ochi. A adoptat o poziţie lejeră pe scaun, sprijinindu-şi mîna stângă de încheietura piciorului stâng. Ochii îi erau roşii de plîns. Era abătută, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama unde a intrat, ori nu îi mai păsa de lucrul acesta. Ţinea în mână o ţigară aprinsă din care a tras un fum, înainte ca să o atenţioneze un domn că în troleibuz nu se fumează. A reacţionat prompt, un pic speriată. Şi-a aruncat ţigara prin uşa care tocmai se închidea, cerându-şi scuze. Privirea i-a rămas în urmă o vreme, apoi şi-a întors capul înspre scaunul din faţa ei. 

Am coborât, florăria emana un miros puternic de petale. În subterană m-am oprit la copiator, să-mi dublez nişte texte. M-am aşezat pe un scaun ca să aştept. Un bătrân a intrat cu o foaie galbenă, apropiindu-se de femeia cu păr scurt şi roşcat, care manevra foile în copiator. Aceasta i-a reproşat că are clienţi în rând. „Dumnezeu să vă păzească”, a spus bătrânul, ieşind. Peste câteva minute femeia cu păr roşcat a fumat o ţigară în timp ce trecea foile prin copiator. O bătrână a intrat, întrebând cine e ultimul în rând. A reacţionat o domnişoară, care aştepta cu banii transpiraţi în mână. Bătrâna a ignorat-o şi s-a iţit înainte „Măreşte-mi instrucţiunea asta, drăguţo, e pentru mâţi!”. Femeia de la copiator manevra foile non-stop şi mânca. Când m-a ajuns rândul, m-am răzgândit să mai fac copii.

*

Era sâmbătă dimineaţa, dimineaţa zilei în care urma să am lansarea volumului meu de debut, când Alex m-a trimis să spăl terasa din faţa restaurantului. Pe Sergiu nu îl mai văzusem de-o săptămână. Nu dădea niciun semn de viaţă. Am umplut găleata cu apă, am turnat detergenţi, am înmuiat mopul, l-am stors, de data asta fără mănuşi. După câteva spălări, când apa se mudărise, şi eu umblam cu mâinile prin ea, ca printr-o umilinţă imensă, mi-am imaginat cum va fi diseară şi asta mi-a dat un motiv în plus să-mi îndrept umerii. Am spălat întreaga terasă, cu spatele transpirat, cât maşinile vuiau la intersecţie în toate cele patru direcţii. 

Seara. Biblioteca Haşdeu cu oameni. Oamenii urcă etajul. Îmi tremură mâinile un pic, dar mă liniştesc. Timp de o oră jumate, domnul Burac, pe care îl văd pentru prima dată în viaţă, îşi ţine discursul despe cartea mea şi despre multe alte lucruri. Ce nenoroc pentru oaspeţi... În cealaltă oră, pe sferturi, mai apucă să vorbească şi alţii. Silvia întârzie, se aşază în primul rând şi îmi explică prin gesturi că a avut dreptate despre copertă. Mi se dă cuvântul la urmă. Domnul Burac îmi şopteşte să spun o frază scurtă. Spun mulţumesc şi m-aşez. Oaspeţii sunt bucuroşi. Bucuroşi că s-a sfârşit infernul. Unora le scârţâie spatele, când se ridică de pe scaune, alţii tuşesc din plămîni, oh, cum o să ajung acuşi la o ţigară, cât de dorită mi-e ţigara, ce bună ţigara va fi... se aud gânduri.

Rămâne o aglomerare de scriitori care nu tocmai se agreează reciproc. Domnul Burac îmi spune „Singurătatea e cel mai mare lux...” întinzându-şi vocalele. Domnul Cuzuioc îmi şopteşte „Să nu-l asculţi pe domnul Burac, ai grijă de tine...” mai departe nu-i ţin minte explicaţiile, dar vorbea de parcă aş avea nevoie de un medic sau de un sociolog, vorbea de parcă nu aş distinge realitatea de poezie. Silvia îmi promite să scrie despre... Privirea mea nedumerită o face să creadă că mi-e frică. „Stai liniştită, va fi pozitiv”. Domnul Matei face aluzii că Dumitru nu e tocmai persoana potrivită care să aibă discipoli. Petru face o remarcă usturătoare, având tentaţia să-i sară în cap. Ambalajul nobil al aparenţelor începe-a crăpa. Domnul Beşleagă se entuziasmează, aflând că i-am citit cartea de poezii şi îşi schimbă repede părerea, lucru care mă întristează. Domnul Matei spune că a alungat-o pe Silvia din redacţia nu mai ştiu cărui ziar, pentru agramare, că în Moldova 8 din 10 oameni sunt rataţi. „Tu trebuie să faci o facultate la Iaşi –zice – o facultate cu care să-ţi prelucrezi mai bine limbajul. Şi să-ţi faci singură selecţia textelor”, apoi îmi citează ceva din Baudelaire, să observ ritmul, apoi îmi răspunde că nu vrea vin, pentru că nu consumă alcool. Nici Aurelia nu vrea vin. Aurelia mă întreabă ce părere am despre lansare şi eu încep a-i povesti ca unui om care nu a fost prezent şi care a întârziat, fiind în necunoştinţă de cauză, apoi aflu de la subconştientul meu că arăt ca o idioată. Îi mulţumesc pentru prezentarea făcută. Ferdinand mi se adresează-n engleză, zice că va vorbi cu traducătorii companiei să-mi traducă-n germană o parte din poezii, şi că le vor plasa într-un volum. Ferdinand e student la facultatea de drept şi spune că la ei, în Germania, cei care învaţă la drept trebuie să ştie totul, apoi îşi varsă vinul peste maiou. „Pata sper că ştii cum se scoate”, îi zic. Lumea dispare câte puţin. Dispar şi eu. Biblioteca Haşdeu rămîne singură. Mă întorc acasă cu pâine, flori şi cărţi. Îmi vine să scriu o poezie despre..., dar mă răzgândesc repede. Acum trebuie să mă concentrez asupra raportului de practică. Mâine să mă trezesc.

*

Ora 5.45 a.m. Zbrrrrrrr! Ora 5.45 a.m. Ora obişnuită la care mă trezesc când am program de la 7.00 a.m. La lucru e cimitir. Niciun client dimineaţa. Şi Sergiu e dat dispărut. Despre Sergiu nimeni nu ştie nimic.

fragment

Cu paharul gol în faţă, Petrache îşi suge buzele. Apropierea toamnei îi răsuceşte-n sânge o ură barbară, înjurăturile-i scârţâie între dinţi, obrazu-i brăzdat pare să fi uitat de totura briciului. Dinspre uşa de lângă peretele din stânga zăreşte un corp rotund, cu picioare lungi, dezgolite, oh, după picioarele acelea masive gura i-ar saliva încontinuu. Încearcă să o oprească. Vagabond împuţit! Fata forţează o grimasă. Paşii ei, care acum doi metri călcau ca pe vată, au prins brusc greutatea bocancilor de război. Fetiţo!, îşi întinde mâinile înspre coapsele ei grase. Nu apucă să simtă nici textura fustei cu buricele degetelor. Pleosc! Stai acolo, jos! Ce rele sunt fetele astea, dar ce gustoase, ah, ce m-aş desfăta... Îşi suge buzele uscate. Volodea, încă o bere! Curva dracului, mormăie pe sub nas.

 Femeile astea ne bat în cuie înainte să ne fi cioplit crucea, nu-i aşa, nea Volodea? Aşa-i, mă, Petrache, dacă vrei tu să crezi aşa, dar mea e bună, chiar dacă mi-e soţie, nu-mi bate cuie, şi nici groapă nu-mi sapă. E, cum să spun,  blândă.

 Un tip îşi varsă băutura peste Petrache. Ţine-l de ceafă şi dă-i între ochi, genunchiul în burtă, şira spinării dându-se de-a rostogolul pe podea. Tipul regreta că nu şi-a cerut scuze. Unul dintre grăsanii de la masa de-alături îl încărcă pe umăr şi îl scot de acolo. Ţâncul, se pune el cu Petrache urâciosu’, nu, uite, tu numai uite ce mi-a făcut din pantaloni! Ceva straşnic! Mai toarnă aici. Corpul rotund, cu picioare goale, se întoarce. Mimează un scuipat când trece pe lângă Petrache. Acesta încearcă să o apuce, dar cade de pe scaun. Câteva râsete răsună-n unison de la masa de-alături. La televizorul la care se dă meci, tocmai s-a dat un gol pe care toată lumea l-a ratat, din cauza căderii lui Petrache. Nenorocitule! Îl blestemă toţi. A găsit când să se dea în spectacol!

Când se ridică, Petrache se apucă de picioarele unui scaun şi-l învârteşte inert când în stânga, când în dreapta. I se pare că are dimensiunile unui dinozaur, dar de fapt arată ca un hipopotan care acum a învâţat a merge şi încă are nevoie să se ţină de ceva ca să nu cadă. Vă zbor capurile! 

fiara din spate

un animal legat de gâtul meu,
de umerii mei,
un animal lungit pe spatele meu,
aşa îmi simţeam părul,
pe care mi-l desprinsesem prima dată,
când am început să mă sufoc.
şuvoaie de transpiraţie
îmi curgeau de pe frunte.
erau mulţi oameni în jur,

dar cine erau aceşti oameni

cu ţeste sclipitoare sub lampă
şi de ce ţineau lame în mâini

de ce mişcările lor erau tot mai lente

şi tot mai lente mişcările mele?

pământul ni se-nmuia sub picioare,

ajungeam cu un centimetru mai jos.

animalul se ţinea

 tot mai strâns de umerii mei,

picioarele lui s-ar fi prăbuşit 

odată cu picioarele mele.