Genă de supraviețuitor

Bunicul meu din partea mamei a trăit într-un sat de pe malul Nistrului, Puhăceni, unde a fost Șef de Colhoz și pescar. A avut, de-a lungul anilor, mai multe luntre, cu care, fie pescuia, fie trecea pasagerii de o parte și de alta a Nistrului. În 91`, cam după nașterea mea, era o insabilitate politică acolo. Mirosea a război. Oamenii erau împușcați. Se auzea despre asta, dar mulți nu credeau. Când auzeau împușcături, credeau că transnistrienii împușcă în aer, pentru ca oamenii să se sperie și să stea cuminți acasă. Într-una din zile, a venit o femeie la el, să îl roage să o treacă cu luntrea pe fiică-sa, ajunsă în partea cealaltă a Nistrului, s-o aducă acasă. Inițial bunicul nu a vrut, zicând că se împușcă acolo și că nu are cum, dar femeia l-a implorat, pentru că soldații au` să-și bată joc de fată, putând chiar să o omoare. Bunicului i s-a făcut milă și s-a dus să o ia. În timp ce traversau, când era cam pe la jumătatea Nistrului, s-a auzit motorul unei motociclete, care a oprit la mal, după care au început să împuște, dar nu nimereau. Văzând că nu reușesc, au scos luneta și i-au țintit inima, dar pentru că, în timp ce vâslea, bunicul se apleca mai tare, ca să se apere de gloanțe, și glontele i-a străbătut pieptul pe sub claviculă, ieșind prin spate. ”Pe mine m-au împușcat. De-acum tu vâslește”, i-a spus bunicul fetei pe care o ducea, și care, fiind sportivă, a sărit în apă, a înotat pe sub barcă, ca să nu fie împușcată, până în vârful bărcii, și a înotat cu ea până la mal. Apa era pe atât de rece, pe cât de rece putea fi într-un aprilie. Fata a făcut asta, ca să salveze un bătrân, care o salvase pe dânsa. Bunicul nu a pățit nimic, după împușcătura aceea. Era un om puternic. Nu a rămas nici măcar paralizat.

Vreo doi ani mai târziu. Eram prea mică ca să înțeleg ce se întâmplă, familia mea se refugiase în satul Brânza, tot din pericolul războiului. Pictau o biserică acolo. Schela era șubredă și stătea mai-mai să pice. Mama picta cupola într-o după-amiază, când dezechilibrându-se găleata cu vopsea, schela s-a rupt. Mama, a făcut o rotocol în aer, căzând, pe spate, cu mâinile și picioarele echilibrate perfect în părți. Erau 8 metri înălțime. Înainte de momentul în care corpul ei s-a izbit de pământ, aura ei s-a izbit de pământ. Avea o aură puternică. Era deja bioenergetician. Nici mama nu a pățit nimic după această căzătură.

Pe mine ce mă așteaptă? O fi glontele care îmi străbate clavicula, adevărul și dreptatea de neatins? O fi căderea de la înălțime fiecare deziluzie și fiecare dezamăgire, care mă izbesc repetat în pământ? Se transmite genetic oare și ceva de felul acesta: o încercare, peste care, trecând, să poți fi numit supraviețuitor, chiar și la un nivel foarte introvertit?