Copii fiind, în vacanța de vară, uneori evadam din curte, atunci când ne duceam la scăldat, în râul Nistru. 10 minute de mers pe jos, uneori desculț, până acolo, apoi traversam râul spre insulă. O mică suprafață de pământ acoperită cu nisip auriu. Lângă insula mică mai era și insula mare, pe o lungime de câteva sute de metri, cu o pădurice de arbori în mijlocul ei. În prima parte a Nistrului, cea de până la insula mare, apa ne ajungea până la piept, iar pe alocuri până la gât, astfel încât eram nevoiți să o străbatem ținându-ne hainele mult deasupra capului, ca să nu se ude.

   Între insula mare și cea mică mai era o altă intemperie de apă, însă nu depășea niciodată brâul. Apoi, odată trecuți prin apa rece prima dată, cea de-a doua trecere era nesemnificativă. Și atunci venea momentul propice pentru ceea ce așteptam, plaja.

   Apa avea o nuanță verzuie, din cauza arborilor și fluxul râului era îndeajuns de mare încât să te miști în direcția fluxului fără cine știe ce efort, lucru care nu era totuși valabil și pentru sensul invers. De la insulă și până la malul celălalt, dinspre Transnistria, un mal format din stânci, apa era mult prea adâncă și largă ca să te aventurezi să înoți până acolo. Totuși toți înotau, în măsura în care înălțimea le permitea atingerea pământului, în cea de-a doua jumătate a râului, partea largă. Prima parte exista numai ca să o străbați.

   Și era minunat. Mai ales, când, după ce am mai crescut, făceam întreceri subacvatice. Cineva înota sub apă cu ochii deschiși în căutarea celei mai apropiate ținte pe care, atingând-o, o transforma în următorul ”vânător” și tot așa. Iar asta se întâmpla într-o zonă plană în care apa îți ajungea până la brâu pe o arie destul de mare. Atunci totul părea o banalitate. Acum privesc înapoi ca înspre un paradis.