copacii urlă din rădăcini
pentru că noaptea a fost o tortură
pentru nemernici doar foame şi chin
pentru că înserarea este un fel de apus
sînge din inimi vărsat
răneşte-mă tandru
răneşte-mă aprig
rătăcită printre cuvinte am încetat să mai sper
de ce este moartea un trist adulter?
fiindcă viaţa este o pictură neterminată?
nu, fiindcă are chip de hău
cad în genunchi şi plâng
mă doare îngrozitor gândul
obsedant că pielea asta e doar o apă
pe care moartea cu coasa o sfâşie
râzând
chelălăind
plescăind
şi singurătatea asta nu o sparge nimic
nici măcar piatra păcătosului
nici măcar prietenii definitivi
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
”Știu – și ea mi-a confirmat apoi totul – că în tot timpul acelui drum de zece minute împreună, din stația tramvaiului pînă-n fața blo...
-
© Ulrike Langner Fiecare cameră a inimii mele se termină în câte o gradină și are o definiție. Camera tăcerii a fost prima și ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu