tremurul mi s-a întâmplat. exact aşa cum ai merge cu luntrea
pe-o apă netedă, dedesubtul căreia se află o piatră
şi-n ea te izbeşti, de nu te mai ţin tălpile, iar căderea
îţi este amortizată în palme. ar fi ceea ce este numit,
în general, imprevizibil, sau durerea de după.
până atunci
n-am crezut că dragostea există, nu am crezut
în emoţiile altora.
un spectacol jucat în mijlocul cepei,
un show regizat,
la drept vorbind, de un orb fără cârjă, aşa îmi ziceam,
cioplind mai departe cu unghiile-n gheaţă,
forme, fără culori, fără margini,
fără mostre de referinţă.
nu ştiam că zguduirile vin de niciunde
când te aştepţi mai puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu