lucruri şoptite

străbăteam drumuri cu păduri înalte 

şi verzi înspre o mănăstire.

era ceaţă printre copaci. 

mai departe de ea părea că se-ntinde

 capătul lumii.

în dreapta codri vînjoşi. peste tot

pomi - gărduleţe în fugă.

eram un punct în mişcare.

tristeţile cercuri mi se-nghesuiau,

o fostă psihopată

 care bîntuie de ani de zile pe-afară,

şi încă n-a priceput,

 iar gîndurile,

cînd nu sunt mai devreme trăite

bat în absurd,

nu prima dată insist în aceeaşi greşeală

fără să ştiu.

aveam ochi negri, urîţi, apăsaţi

frumosul

era de găsit oriunde,
numai nu înăuntru.

îl puteam admira,

ţinîndu-l în palmă,

dar nu mai simţeam nimic

cînd m-am apucat

să-mi strîng pumnii   

fără să-mi dau seama

că ghimpele de trandafir

nu l-am scos dinăuntru

şi cum se puteau pierde toate

în urma unor cuvinte

pe care cu greu îndrăzneşti

să le şopteşti

că nici nu mai poţi înţelege apoi

de unde atîta strigăt poate să-ncapă

într-un ecou

într-un tîrziu oboseşti, îţi aminteşti

pe-ndelete

şi-ţi vine să rîzi

de absurd