Mi-e sete acum

Lanul de floarea soarelui adormea bucuros

 pe măsură ce-naintam.

Se făcea că vorbeam, râdeam şi tăceam uneori

despre lucruri, cât să nu ne inunde bezna

ce măsoară distanţe între străini.

Curiozitatea încercam să n-o dau pe faţă şi pentru asta

 nu trebuia decât să rămân la fel de închisă

ca-ntotdeauna. În stânga fixam cu privirea linia

de orizont, care acum mai şi prindea

o anumită-nălţime pastelată-ntr-un albastru

uşor de pierdut.

În dreapta respirul.

Cerul îşi spălase scările norilor cu o zi înainte.

Pe autostradă scădea din lumină.

Ploua foarte puţin.

Trotuarele se clătinau odată cu paşii
când m-am împiedicat 

 Durerea aceea intensă, insuportabil-atunci,

pe care-am reuşit s-o ascund, era tot

ce mi-a rămas peste câteva zile.

Noaptea cobora tăcut, printre plăci învechite,

frânturi de coloane şi figurine, printre terasele aglomerate

cu oameni. Şi vocea care ghida. În gară, ajunsă

la o margine de metrou, n-am apucat să intru cu totul,

din frică sau grabă.

Noaptea-nsingurată, demodată, dar trează

la câteva ore şi după miez, urma să se lase prin rămăşiţele

zilei în drumul până acasă. Mâinile au rămas lângă corp,

în lipsă de gesturi, chiar şi-n sfârşitul prea scurt.