ei nu m-au înţeles

am nevoie de tine, bric, să crezi în mine, să crezi îmi mine mai tare decât eu însămi o fac, nopţile se desfăşoară la fel de mecanic ca ridicarea sau coborârea liftului prin cele 8 etaje, zilnic, ori de câte ori sunt chemată în lume. a început să îmi placă oraşul acesta, străzile căruia îmi trezesc cele mai multe amintiri, 20 de ani am stat să le-nvăţ, să dau vreun sens plimbărilor mele prin ele, la fel, să justific cumva seriozitatea cu care mă-ncred în minciunile lor, când îmi spun că trebuie să fac una sau alta, că acesta e punctul terminus în care ar fi bine s-ajung, m-au făcut să mă simt un soldoţel cu motor, mi-au băgat ruşinea în creier, mi-au spus că n-am voie, când am acceptat să fiu doar cuminte. m-am învăţat să stau, aşa, cu mîinile pe genunchi, să nu disturb cu prezenţa mea niciun suflet. să stai în ungher cu mâinile-n sus, să-ţi construieşti o existenţă în care să devii tot mai invizibil sunt drumuri înspre infern. am pierdut legătura cu semenii mei, care stăteau la o masă cu mine, într-un bar oarecare, chiulind de la vreo lecţie neimportantă, şi care, printre altele, îşi vorbeau că e groaznic să-ţi dăruiască cineva cărţi, colegi care au ca teme de discuţie maşini sex droguri, colege care spun că nu eşti normală dacă nu-ţi face make-up-ul o zi, iar eu mă întrebam cu ce-i mai urâtă petala albă de cireş în raport cu cea vopsită. am pierdut legătura, bric, şi n-aş spune că o regret. şi eu şi ei vom înghiţi pământ într-o zi, vom fi într-o lume despre care nu ştiu nimic, adică nici nu ştiu de va fi ceva mai departe. n-are rost să-i urăsc, n-am motive. îmi pot trăi mecanismele zilelor şi fără ei, liftul nu stă din urcat, dar vreau să ajung pe acoperiş, fără să am treabă acolo, fără intenţii periculoase, aşa, doar să văd lumea deasupra, simţind dintr-odată-mprejur tot aerul acela curat.