foc in vene

ei sunt mai profunzi decât noi, bric, au doza aceea de autodistrugere şi disperare ce te poate seca de sentiment. ei nu sunt capabili să stea imobili fără a se gândi la nimic. ei au voce, au vertebre, au gânduri. ei există atât cât gândesc, aşa ţi s-a şoptit la ureche, când te-ai prefăcut că n-auzi. ei sunt mai profunzi şi pentru asta trebuie să fie nefericiţi, suferinţa îi apropie, prevederea dezastrului îi ţine-mpreună. ei îşi lungesc ochii şi limba când cer de la tine cuvinte, dar mai ales urechile. urechile lor sunt gigantice, când stau să te-asculte. îţi reproşează timiditatea. ăsta-i unicul lucru care te-nfurie de fiece dată, dar nu-ncerci să te aperi, cât nu eşti la tine acasă. un spaţiu public ar stârni o adevărată polemică despre drepturile tale asupra tăcerii sau asupra duratei acesteia, când e a ta. eşti furios, bric, plămânii ţi-s plini de năduf, braţele - cufundate-n revoltă până la umeri, simţi focul în vene şi-n jurul pumnilor, n-ai da îi ei, dar ai trage un pumn în masă şi le-ai spune că n-au niciun drept "să te pună în priză" când le abate. ei se uită la noi ca la nişte legume, ca la nişte nori fără umbre, noi nu suntem, bric, respiraţia, ritmul, mişcarea, suprafeţele în care ne sprijinim, toate sunt parte din vis, visul în care nu ştim ce şi cât e real.