”N-ai văzut niciodată cum se împuşcă un om? Nu, bineînţeles, asta se face în general pe bază de invitaţie şi publicul e ales dinainte. Rezultatul e că ai rămas tot la ceea ce se ştie din stampe şi din cărţi. O legătură la ochi, un stâlp, şi, mai încolo, câţiva soldaţi. Ei bine, nu! Ştii că, dimpotrivă, plutonul de execuţie se aşează la un metru jumătate de condamnat? Ştii că, dacă condamnatul ar face doi paşi înainte, ar atinge puştile cu pieptul? Ştii că, la această scurtă distanţă, soldaţii îşi concentrează tirul asupra regiunii inimii şi că toţi, împreună cu gloanţele lor mari, fac acolo o gaură în care ai putea să bagi pumnul? Nu, nu ştii, pentru că astea sunt amănunte despre care nu se vorbeşte. Pentru ciumaţi, somnul oamenilor este mai sfânt decât viaţa. Nu trebuie împiedicaţi oamenii cumsecade să doarmă. Ar însemna să dai dovadă de prost-gust şi gustul constă în a nu insista, toată lumea ştie asta. Dar eu, de-atunci, n-am mai dormit bine. Gustul amar mi-a rămas în gură şi n-am încetat să insist, adică să gândesc asupra acestui lucru.

  Am înţeles atunci că eu, cel puţin, nu încetasem să fiu un ciumat, în tot timpul acestor lungi ani, ani în care credeam că lupt împotriva ciumei. Am aflat că subscrisesem indirect la moartea a mii de oameni, că provocasem chiar această moarte găsind bune acţiunile şi principiile care în mod fatal o antrenaseră. Ceilalţi nu păreau stingheriţi de asta sau cel puţin nu vorbeau niciodată despre asta în mod spontan. Iar eu aveam un nod în gât. Eram cu ei şi mă simţeam totuşi singur.”

Albert Camus, Ciuma