Iubire nedeslușit

de Mircea Ivănescu

să te îndrăgostești atunci, în cele din urmă, de zapadă, 
adică să știi bine că e o iubire, în care se va sfarși
peste câteva saptamâni prezența ei, și aproape un an
după aceea are să trebuiască s-aștepți, de-a lungul zilelor calde,
sau prin nopțile reci, sau prin ceață, dar fără ca ea
niciodată să-ți apară înainte, sub pași, pe mâini, sau
pe față, în toate zilele acestea. (ca în adolescență,
când citiseși o dată că cea mai bună cale de a suporta
indiferența ei e să ți-o închipui plecată. doar că acuma
nu ți-o închipui absentă - știi că nimic - ca într-o moarte -
nu ți-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).
și fără să te gândești la asta, știind
că s-ar putea ca până la iarna viitoare tu să n-o mai iubești,
zăpada - și atunci? trebuie s-o iubești în zilele astea marunte,
umede, și murdare, în care ceața - se spune asta - mănâncă zapada,
și zăpada e ca o femeie bolnavă - și tu o iubești -
și să știi - fără să te mai gândești - c-are să se termine -