”În ziua când se va stabili un echilibru între ceea ce sunt şi ceea ce spun, în acea zi deci, poate, şi abia dacă îndrăznesc să scriu aceste cuvinte, voi putea construi opera la care visez...

    În visul care este viaţa, iată-l pe omul ce-şi găseşte adevărurile şi apoi le pierde, pe pământul morţii, pentru a se întoarce, printre războaie, strigăte, prin nebunia dreptăţii şi a iubirii, prin durere, în sfârşit, către acea patrie liniştită unde moartea însăşi este o tăcere fericită. Iată încă. Da, nimic nu mă împiedică să visez, în chiar ceasul exilului, de vreme ce măcar ştiu asta, şi o ştiu bine: opera unui om nu-i nimic altceva decât acest mers îndelung ce vrea să regăsească pe căile ocolite ale artei cele două sau trei imagini simple şi nobile asupra cărora inima s-a deschis prima oară. Iată de ce, poate, după douăzeci de ani de muncă şi de creaţie, trăiesc în continuare cu ideea că nici măcar nu mi-am început opera.”

Albert Camus, Fața și reversul