Poem de Arvis Viguls

La frizer

– Foarte scurt, îi răspund.
– Atât? îmi arată,
ținând o șuviță între degetele ei cărnoase.
– N-o să regreți mai târziu? devine ea curioasă.
Am avut părul și mai lung de atât.
La momentul respectiv, frizerița
a trebuit să-și stăpânească lacrimile în timp ce-l tundea.
Nu, astăzi n-am să regret nimic.
Astăzi e vremea să-mi închei socotelile.
Pe atunci, părul meu
era lung ca avântul unei săbii,
acum îl vreau scurt
ca țipetele retezate ale ierbii,
scurt ca un puls.
În acele zile părul meu mirosea ca pădurea,
astăzi vreau
să miroasă
ca rumegușul.
Suntem doar noi doi în frizeria
care dintr-o dată devine mai mare.
Încăperea se dilată.
Stau în tăcere
în mijlocul îngrijirilor ei.
Nu mai scot niciun cuvânt.
O plătesc
și pentru tăcerea ei.
Mă întreb
dacă soția mea ar fi geloasă

dacă ar vedea cum
femeia asta necunoscută
se învârte în jurul părului meu
cu foarfecele și peria,
trecându-și degetele prin părul meu,
gemând ușurel din cauza efortului
de a-și mișca trupul în jurul scaunului.
În timp ce lucrează cu trimerul,
îi simt respirația pe ceafă,
profesionista asta cu mustăcioară
și înfățișarea unui măcelar.
În ciuda tuturor eforturilor ei,
eu sunt doar carne pentru ea.
O oaie care e tunsă,
un client.
Când va termina,
îmi va sufla cu foehnul scânteile fine și negre
de pe frunte, nas, urechi.
Dar, în timp ce-mi dă părul cu gel,
pentru o scurtă clipă mi se pare
că sunt băiatul ei – 
un infant într-o pelerină albastră,
pe care o dezleagă și scutură la final,
alungând această iluzie de moment.
– Ești cu totul alt om!
spune ea, mândră de ceea ce-a făcut.
Da, sunt cu totul altul –
asemănător cuiva
a cărui coroană i-a fost îndepărtată de pe cap
și acum e nevoit să meargă
pe străzile reci și umede –
fără sceptru sau umbrelă,
liber și egal, un nimeni
ca toată lumea.