”Odată, când eram în liceu, o consilieră m-a rugat să vin la cabinetul ei. Făcea asta cu toate fetele - câte una de fiecare dată. ”Ce visuri ai?” m-a întrebat femeia. ”Ce te vezi făcând peste zece ani? Peste douăzeci de ani?”. Aveam șaiseprezece sau șaptesprezece ani. Încă eram copil. N-am putut să mă gândesc la ceva să-i răspund. Stăteam acolo ca o bâtă. Consiliera asta avea cam vârsta pe care o am eu acum. Credeam că e bătrână. E bătrână, mi-am spus. Știam că viața ei e pe jumătate terminată. Și aveam impresia că știu un lucru pe care ea nu-l știe. Un lucru pe care ea nu-l va ști niciodată. Un secret. Se presupune că nimeni nu-l știe și nimeni nu discută despre el. Așa că am rămas mută. Am scuturat din cap. Probabil că m-a declarat idioată, dar n-am putut să zic nimic. Știi ce vreau să spun? Credeam că știu lucruri pe care ea nici măcar nu le poate închipui. Acum,dacă mi-ar pune cineva din nou întrebarea aia, despre visurile mele și tot restul, aș ști ce să spun.
- Ce-ai spune, draga mea.
Acum îi apuc cealaltă mână. Dar nu-i pilesc unghiile. O țin doar așa și aștept să aflu.
Se împinge mai în față pe scaun. Încearcă să-și retragă mâna.
- Ce ai spune?
Oftează și se reazemă de spetează. Îmi permite să îi țin mâna.
- Aș spune: ”Visuri sunt alea din care te trezești”.

Raymond Carver