Structura sufletului meu seamănă teribil cu structura sufletului tău. Ți-ai dorit asta. Sunt ceea ce ți-ai dorit să fiu. Nimic mai mult.

*

Câteodată, la miezul nopții, în mijlocul furtunii, unul Dumnezeu știe ce fărâmă de raționalitate m-a oprit să pun mâna pe telefon să te chem.

*

Nu puteam să cred că asta se-ntâmplă, că ultimele clipe petrecute cu tine pot fi reale, că asta se poate întâmpla cu adevărat, că poți să pleci pur și simplu, și că, după asta, ceea ce a existat în aer dintotdeauna între mine și tine (toată chimia aceea aberantă) pur și simplu va înceta să mai existe, din simplul motiv că nu mai ești cu mine. Nu pot să cred că nu te mai găsesc în niciunul dintre locurile pe unde mă plimb. Nu pot să cred că absența poate fi numită absență și-atât, ea care, nitam-nisam, își arogă dreptul să se instaleze în viața mea, în fotoliul ei confortabil, cu căștile în urechi, cu nepăsarea ei de pisică, suflându-mi în față fumul cu aromă de căpșuni a unui vapeonly, privind, alături de mine, prin geam, o ploaie imaculată, ce acoperă cu materia ei salină niște taxiuri, aruncându-se împreună cu mine în valurile Mării Negre zi după zi.