Inima ta e un castel înzăpezit. Uneori mă gândesc la ascuțișurile gotice ale acoperișului castelului inimii tale. Îmi e dor de tot ce înseamnă prezența ta. Toate drumurile duc către tine. Când nu ești în preajma-mi, sunt liniștită. Ești unica perfecțiune căreia îi pot ierta orice imperfecțiuni. Pentru că ți-am atins sufletul, când vorbesc despre tine, nimeni nu are mai multă dreptate decât mine. Îmi amintesc toate momentele de blândețe, toate clipele în care mi-ai dăruit dragoste, și-n palme mi se aștern câteva petale de cireș. Mi-e teamă să te reîntâlnesc, așa cum constelațiile care sunt predestinate să construiască un nou univers împreună, se tem să se apropie unele de altele. Nu te pot uita. Ești aici și dincolo. Ești peste tot, dar pentru că nu ești cum mine, sunt liniștită. Distanța descoase norul de nor, apa de apă, focul de foc, castelul inimii mele de castelul inimii tale. 

Când dăm o tură pe acoperiș să privim înstelarea și zăpada imaculată ce peste noi se așterne?