Sonnet I de William Shakespeare

Întoarcere

From fairest creatures we desire increase,

That thereby beauty's rose might never die,

But as the riper should by time decease,

His tender heir might bear his memory:

But thou contracted to thine own bright eyes,

Feed'st thy light's flame with self-substantial fuel,

Making a famine where abundance lies,

Thy self thy foe, to thy sweet self too cruel:

Thou that art now the world's fresh ornament,

And only herald to the gaudy spring,

Within thine own bud buriest thy content,

And, tender churl, mak'st waste in niggarding:

Pity the world, or else this glutton be,

To eat the world's due, by the grave and thee.

Traducere de Ecaterina Ștefan
Întoarcere

Tu, puritate, vreau să te văd crescând

În trandafirul care nu se stinge,

Seara petalele ți se vor umple-n sânge,

Eu nu te voi uita, dar te-oi vedea murind.

În ochii de sub pleoapa-ți alcalină

Minciuna dăruită flăcării chemare

Vrăjmaș înfometată își înghite vina

În carcera pedepsei lipsite de iertare.

Tu, mugure al dimineții, în grădină

Ce-anunți, ici, primăvara, cu sclipire

Și-ngropi minunea sub a ta cortină

Pieită crud și fără de iubire.

Îndură-te! Nu trage după tine

Speranța care lumii se cuvine.

Traducere de Cristian Vasiliu
întoarcere

 Din trunchiul rozei pure cerem mladă,

Să-i ducă înflorirea mai departe,

Când toamna-ncep petalele să-i cadă

Şi s-o-nnoiască dincolo de moarte;

Dar tu asmuţi cu ochii tăi scânteia

Pe rugul ce te-aşteaptă-n vârf, mereu,

Arunci, înfometat, cămării cheia

Şi eşti duşmanul dulcelui tău eu;

Tu, cel ce-anunţi cu strălucirea feţii

În lumea-ntreagă, vesel, primăvara,

Îngropi în tine mugurele vieţii

Precum avaru-n tainiţe – comoara.

Nu irosi speranţa vie-a lumii

Şi nu uita că-n groapă eşti al humii.

Traducere de Gheorghe Tomozei
întoarcere

Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare

iar frumuseţii-un spor de dăinuire

 şi-n acest chip, plăpând urmaş transpare

purtându-i umbra, florii-n veştejire.

 Dar tu ce-n ochii tăi îţi afli rug

hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,

duci foame unde-a fost cândva belşug,

însuţi vrăjmaş al dulcelui tău eu.

Tu, care eşti podoaba blândă-a firii

şi-al primăverii crainic de nădejde

ţi-ngropi în muguri florile iubirii

şi eşti calicul care risipeşte.

Ai milă: ce-i al lumii nu prăda

Cu gura gropii şi cu gura ta...

Traducere de Radu Ştefănescu
(întoarcere)

Pe cei frumoşi i-am vrea nemuritori,

La umbra lor lumina să ne crească,

Cum florilor, trecutele culori

Lăstarii să ne mai făgăduiască.

Doar tu, cu ochii-ţi dulci te-mpărtăşeşti

Şi-n van îţi laşi fluidele să ardă.

Îţi eşti duşman? O lume văduveşti

De taina lor, când singuri se dezmiardă.

Tu, mesager de-Aprilie, ce-atingi

Desăvârşirea, lumilor podoabă,

În mugurul abia ieşit te stingi:

Sărac e rodul cel cules cu grabă.

Îndură-te, nu te lăsa-ngropat

Cu tot cu har, cât nu te-ai semănat...

Traducere de Axel H. Lenn
(întoarcere)

Perpetuăm a lumilor splendoare

Să n-afle roza frumuseţii moarte,

Cum timpul trece peste fiecare,

De-acelaşi gând urmaşii s-aibă parte;

Dar tu, retras în ochii tăi, senin

Te risipeşti hrănind a ta lumină,

Robit de foame în belşug deplin,

Ţie duşman, îţi cauţi aprig vină.

Podoabă astăzi lumii dacă-i eşti,

Şi-al primăverii unic vestitor,

Vrei împlinirea-n muguri s-o striveşti,

Fără urmaşi, avar risipitor.

Ai milă, sau vom pierde gândul sfânt

Şi-al lumii rost, cu tine în mormânt.

Traducere de Radu Cârneci
(întoarcere)

 Făpturile alese le vrem a dăinuire

Iar sfânta frumuseţe a înflori în plus;

În acest fel, fragilul urmaş devine mire

Şi, veştejindu-şi umbra, rămâne-al ei supus.

Chiar tu ce în privire porţi vieţuirii rugul,

Hrănind cu-ndemânare pe Cel ce te pătrunde,

 Cu foamea-ţi nebunească epuizezi belşugul,

Vrăjmaş fără de saţiu al firii tale blânde.

Podoabă eşti a firii şi primăverii crainic

Reîngropând în muguri minunile de dor

Ce copleşesc pe cale tot ce ne pare trainic:

Da, eşti precum calicii, nevrând, risipitor.

Ai grijă de al lunii tezaur, nu-l prăda

Şi nu-l lăsa pieirii, pierind prin gura ta…

Traducere de Neculai Chirică
(întoarcere)

Frumoasele făpturi le vrem sporite

Să n-aibă floarea frumuseţii moarte;

Când vor pieri, cu vremea, ofilite,

Urmaşul firav chipul lor să-l poarte.

Tu, însă, robul strălucirii tale,

Ca să-ţi hrăneşti lumina, arzi mereu;

Înfometând îmbelşugata-ţi cale

Ajungi vrăşmaşul dulcelui tău eu.

Tu, astăzi lumii fragedă cunună

Şi unic sol al mândrei primăveri,

Îngropi în proprii muguri voia-ţi bună

Şi-ţi iroseşti, zgârcindu-te, averi.

Îndură-te! Nu mistui prin tine

Sau prin mormânt, ce lumii se cuvine!