motto: "Oamenii ajung să se îndrăgostească atît de tare de propria lor durere, încît nu-i pot da drumul." - Chuck Palahniuk
azi am terminat de citit "The Guardian", în traducere, "Bîntuiţii", de Chuck Palahniuk. cel mai original roman al anului 2005. bizară carte, foarte bizară.
după cum se specifică în prefaţă: "Cele 23 de povestiri care formează substanţa cărţii aparţin protagoniştilor unui experiment inedit şi, aşa cum se va vedea, macabru: persoane care au răspuns invitaţiei de a petrece trei luni într-un teatru dezafectat, în condiţii minime de confort, pentru a produce o posibilă capodoperă care le va garanta celebritatea pe scena literară."
nu ştiu dacă conţinutul romanului este realitatea care chiar s-a întâmplat acolo, sau dacă este o ficţiune exagerată pe muchie de cuţit, dar în urma lecturii, îţi rămân imagini, care te bântuie mult timp.
23 de poveşti, 21 de poeme şi un roman întreţesut cu aceste creaţii despre/ale protagoniştilor. prima poveste "Maţe" (O povestire de Sfîntul Fără-Maţe) mi-a imprimat în minte imaginea băiatului de pe fundul bazinului, cu maţele supte de scurgerea bazinului, cu intestinele deşirate, plutind prin pasta moale de porumb, alune, spermă, sânge şi boabe rotunde de mazăre verde, ieşite din stomacul lui. prima poveste a fost cea mai scârboasă, şi dacă erau toate la fel, sigur nu citeam mai departe. dar povestea asta m-a urmărit pe tot parcursul lecturii acestei cărţi. am auzit că în timpul citirilor publice a poveştii respective, oamenii leşinau.
descoperind în prefaţă oamenii aceştia, porecliţi după vieţile lor, după poveştile lor, oameni care au acceptat să fie închişi trei luni într-un teatru, ca să-şi scrie capodopera, mă aştepam la orice, mă aşteptam la orice lucru frumos, pe care îl pot face oamenii de artă, dar nu mă aşteptam să se mutileze ei înşişi, să se mănânce, să facă lucruri absolut imbecile pentru celebritate. ştiam că nu gloria contează, dar citind absurdităţile de care oamenii sunt capabili pentru glorie şi bani, chiar dacă asta s-a întâmplat doar în mintea autorului, am rămas pur şi simplu stupefiată.
ca să priceapă şi cei care nu au citit, transcriu două mici fragmente care vorbesc, pe scurt, despre conţinutul romanului şi despre starea interioară a personajelor:
"Stînd în cercul nostru, cu picioarele încrucişate pe scîndurile scenei, nici nu ne puteam mişca sub toate învelişurile de catifea şi stofă în carouri care ne ţin de cald. Ne stoarce toată vlaga să ne repetăm povestea unul altuia: Cum doamna Clark a smuls copilul nenăscut din Miss America şi l-a făcut tocană în faţa ochilor mamei. Cum domnul Whittier l-a pus pe podea pe Peţitor şi i-a retezat penisul. Apoi cum a înjunghiat-o domnul Whittier pe doamna Clark şi a înfulecat din coapsa ei pînă a crăpat. Exersăm cuvîntul peritonită. În şoaptă, exersăm hernie inghinală. Spunem cartofi tăiaţi cheveu."
"Agentul Ciripel spune:
- După ce ieşim, o să mă droghez o lună întreagă...
Reverendul Fără Dumnezeu spune:
- Ard toate bisericile care-mi ies în cale...
Sîntem doar nişte mogîldeţe de stofă, blană şi păr.
Directoarea Tăgadă spune:
- Îi cumpăr Corei Reynolds o piatră funerară.
Din pereţii de dincolo de lumina strălucitoare, din locul unde ne dor ochii să privim, de atît de departe, se întoarce ecoul cuvintelor "... funerară... funerară".
Cu toţii încercăm încă să avem ultimul cuvînt. Derulîndu-şi reportofonul înapoi, Contele Calomiei porneşte caseta la cuvintele "funerară... funerară...". Şi ecoul înregistrat răsună. Ecoul unui ecou unui ecou."
despre restul poveştilor, numai de bine. sunt unele care mi-au plăcut în mod special: "Spirite rele" (O poveste de domnişoara Hapciu), "Cap de afiş" (O poveste de doamna Clark), "În mizerie" (O poveste de Lady Zdreanţă) etcaetera.
cititindu-le, rămâi cu senzaţia că eşti un om norocos, un om fericit, în fine, un om raţional, că nu treci şi tu prin toate acestea.
nu aş mai lectura încă o dată decât poemele, care mi s-au părut extrem de reuşite, cu o înţelepciune interioară, cu două suprafeţe de receptare sau chiar mai multe, nişte poeme scrise pe baza poveştii/vieţii fiecărui protagonist în parte.
într-un fel sau altul, este o carte din care ai ce învăţa, o carte care aduce senzaţii puternice, chiar dacă e vorba despre simţiri ca greaţa/dezgustul, spaima, încărcătura, antipatia, tulburarea, aprehensiunea, şocul... este o încercare a propriei rezistenţe în faţa pericolului, în faţa imprevizibilului care te va ţine cu sufletul la gură.
