Momente

Există ceva sublim în actul de a ieși din facultate târziu, când e deja întuneric afară, în timp ce știi foarte bine că ai ieșit din cămin înainte de răsăritul (vizibil) al soarelui și există ceva intim în actul de a urca într-un autobuz gol, în care mai e, poate, ghemuit într-un scaun, un puști care se ține în brațe, într-o poziție pe deplin relaxată, cu căciula trasă peste urechi, în timp de după geam totul se mișcă în mici luminițe, obosite și ele, ca tine; apoi există ceva misterios în actul de încerca să deschizi ușa unei farmacii, după ce ai coborât din autobuz și ai făcut pașii necesari ca să ajungi la ea, și să constați că e închisă, să constați că ai ajuns atât de târziu, încât e deja închisă, după ce ai ieșit din cămin, după cum ziceam, înainte de răsăritul soarelui (și e miercuri).

Și există ceva inocent în momentul, când, după o îndelungată duminică, petrecută în patine pe gheață, exersând cu ardoare, pasiune și vitalitate, niște rotiri, alternate de sărituri, urci într-un autobuz în care adormi și te trezește vocea șoferului, care urlă la tine că e ultima stație. Și te uiți în brațe și observi că patinele pe care le țineai în mâini până atunci, pur și simplu au dispărut.

Feedback

Ce aș face dacă ai muri?

Nu, nu cred că aș muri pentru tine.

Maximum aș sparge o vază-n perete.

Maximum aș plânge, 

ștergându-mi lacrimile cu pumnii

Maximum mi-aș aminti 

momentele tale de tandrețe

sau momentele noastre de tandrețe,

dacă au fost,

Dacă au existat vreodată.

E clar, aș fi foarte tristă.

E clar, ar ploua de-ar rupe în mine

Cu săptămânile

Ar ploua atât de tare încât 

s-ar descompune frunzele de pe copaci,

li s-ar rugini scoarța

s-ar descărna florile,

ți-aș scrie o scrisoare cu smoală, aș arde-o

și-apoi aș lua-o de la capăt, desigur.

Nu, n-aș muri pentru tine.

Unicul om odată cu care voi putea muri

sunt eu.

schimb de priviri

simt ca ne-am tamponat de cateva ori si ca asta a fost totul
nu am reactionat, desi am avut impulsul s-o fac
am ramas la acea bariera de gheata pe care ai instalat-o din start intre noi
nu mi-ai dat nicio sansa
mi-a placut asta
nu stiu daca in locul tau as fi putut reactiona la fel
poate... cred ca am ce invata de la tine
desi lucrurile acestea nu se invata
fac parte din stil
eu sunt omul care iese pe terenul de lupta fara armura
iar atunci cand cineva infige cutitul in mine
nu fac nimic altceva decat sa cad in genunchi
si sa ma uit la sangele meu
o suferinta grozava
pe care am dorinta sa o impartasesc cuiva
tie
celui care m-ai ranit
mai ales
cand stiu ca nu meritam asta
ca totul sta in impulsul tau de a da cu cutitul
si apoi de a ridica peretele - dulcele - splendidul perete de gheata
care ma face sa vreau inca si mai mult sa il topesc
sa mi te apropii
scrisoarea pe care am inceput-o pentru tine
am facut-o ghem inainte sa ajung la jumatate
si am aruncat-o la gunoi
dupa o saptamana, m-am felicitat pentru asta

tine mine, iubire,
drama nu foloseste nimanui

.

Doar atunci când

mi-au strivit și ultima

speranță,

m-am echilibrat.

Nu mai aveam ce să schimb.

Mi-am limpezit ochii și mintea.

 Am plecat fără

să spun un cuvânt.

 Zadarnic e totul așa cum

toate se termină-n toamne.

Toate se termină-n toamne.

Toate se duc în toamne.

Sunt acea toamnă

care își privește

cu ochi lucizi descompunerea.

Frunzele mele triste

în căderea lor

se lovesc în asfaltul

rece și ud.

Aș vrea pentru o vreme

ceața să acopere totul.

Să rămân,

să stau nemișcată în ceață.

Să-ți dorești să-i scrii lucrurile pe care le gândești unei persoane pe care o iubești, e cel mai normal lucru cu putință. Să gândești e mai bine decât să trăiești. Să-i scrii unui prieten e cel mai cinstit mod de a scrie. Toate sfârșesc, așa cum o prevestește și toamna. Toamna începe mai întâi în mine, apoi în toate celelalte. Toamna plânge în mine în timp ce eu o îmbățișez și o înțeleg. Să-i scrii unui prieten așa cum gândești este cel mai sublim lucru de pe planetă.

Încerc să-mi țin ochii și mintea deschisă. Sensul pe care îl percep în lumea asta e doar unul temporar și se ține în dragoste. Vreau să rămân în viață cât pot, pentru a-i iubi pe cei pe care-i iubesc și pentru a mă bucura de prezența lor. Faptul că învăț e doar un mod frumos de a-mi petrece timpul. Un fel de a primi mai ușor ceea ce strămoșilor noștri le-a luat secole de strădanie pentru înțelegere. A scrie careva cărți despre acele lucruri, înseamnă a contribui la strădania lor prin capacitatea mea de înțelegere și de redare. Învăț pentru că momentan nu văd nimic altceva mai util. Scriu pentru că am necesitatea să scriu. Sunt dependentă de oamenii pe care îi iubesc. Dependența mea e admirabilă pentru că mă ține integră și ține integre lucrurile pe care le fac până una alta.

Uneori mă gândesc că nu sunt eu, că sunt altcineva și că toate investițiile mele sunt către un altcineva pe care nu îl cunosc, dar îl manipulez. În timp ce îi dictez să apese aceste taste, el e unicul care poate simți durere. Eu doar îl manipulez. E sclavul meu. Pot face din el orice. Trebuie să recunosc, l-am educat bine. Sau poate că doar sunt doar cine sunt, trecătoare prin anotimpuri, maturizându-mă-n ele într-un anume fel pe care și alții îl pot percepe, pentru că, într-un fel anume, conviețuim.

Azi, maine, intotdeauna

Am o mai mare necesitate să învăț farmacologie
decât să vin să te văd.
Am o mai mare necesitate să ascult radiohead
decât să vin să te văd.
Am o mai mare necesitate să stau singură cu marea
decât să vin să te văd.
Am o mai mare necesitate să citesc Pessoa
decât să vin să te văd.
Înțelegi?
Eu am atâtea necesități încât chiar nu știu
când mi s-ar putea naște din nou,
mai presus de orice altceva,
necesitatea să mă îndrept orbește spre tine.

Scurta poveste

Nu știu de ce m-am născut. Câtă vreme trăiesc părinții mei,

(mi-e totuna ce am de facut) voi face ceea ce ei îmi spun ei să fac,

 plus o serie de lucruri care se nasc din necesitate,

 iar după ce ei vor muri (se vor transforma, scuze),

mă voi folosi de toată înțelepciunea și experiența acumulată

ca să le spun copiilor mei ce să facă,

eventual voi fi o veriga finală în lanțul de distribuție a medicamentelor,

 voi înspăimânta cu tact câteva generații de studenți și

printre picături poate voi scrie.

 Pe crucea mea va fi scris:

 am iubit.