„Revenind la Nichita, aş spune că angelismul lui, aşa cum îl percepea imaginaţia mea, era de natură poetică – ontologic poetică – spre deosebire de cel fundamental etic al lui Mironel. Nu numai că el părea a trăi în poezie, că privea lumea mizerabilă în care trăiam din perspectiva poetului (făcând-o mai uşoară, mai ireală, mai neliterală), dar prezenţa lui, gesturile lui, ceea ce spunea el putea introduce, pe neaşteptate, o sclipire poetică în însuşi cotidianul cel mai apăsător, monoton, şi brutal prozaic, cum era acel al vieţii de cazarmă de la Călăraşi. Chiar şi când glumea, el glumea delicat metaforic, ca de pildă într-o zi, la Călăraşi când, într-o pauză din programul de instrucţie fizică, eu stând trântit pe-un petec de iarbă uscată şi prăfoasă, obosit, absent, uitându-mă în golul depărtării, el s-a apropiat de mine şi, imitând o foarfecă cu degetul arătător şi cel mijlociu al mâinii drepte în faţa ochilor mei, mi-a spus: „Te superi dacă-ţi tai privirile?”. Astfel de metafore interpretate gestual erau unul din modurile lui de a-şi semnala prezenţa, de a iniţia un dialog, de a-şi pune semnătura aeriană pe-o clipă de comunicare prietenească întru poezie, o poezie trăită care spre a deveni posibilă trebuia mai întâi să spargă coaja de banalitate a comunicării obişnuite: aceasta se vădea deodată subţire şi fragilă ca o coajă de ou. Aproape magic, în astfel de împrejurări, realitatea se deschidea spre acel altceva,altundeva, altcândva al poeticului.”
Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog
