flămânzi de pedepse

zilnic mi se deschide un alt vid sub pasul care ar trebuie să calce fără scârţâit
de când mă ţin minte am trăit într-un jungher adus la gâtul unui dascăl de magie
inima mi-a fost primul inamic nu am putut să-l ucid şi nici măcar să-l lovesc
prea tare revin la necunoscut nici măcar pe mine nu îndrăznesc să mă tutuiesc
când mă întorc acasă sunt un cadavru viu bat în uşa ca într-un sicriu aştept linia orizontului să se apropie să văd ce e dincolo hohotesc înăbuşit ca un metrou fără şine

când o să te trezeşti în rai sau în iad sau oriunde altundeva decât pe pământ o să vin să te văd şi chiar o să răstorn nişte bolovani cu talpa pantofului de pe mormântul tău ca mucegaiul să-ţi intre în oase şi în bijuterii
o tragedie la care nimeni nu plânge o tragedie în care nu încap
în care îmi simt corpul prea mic haosul mă striveşte cu transformările ei
pe care le aplică în mine până devin castronul din care pisica vecinului îşi mănâncă laptele dimineaţa

în somn îmi văd moartea nişte scări de cadavre infinit de departe un sus apăsător greu de atins neputinţa de a mă obişnui cu aburul acela dens care mă ţine în palme