”Totul e altfel, altfel, o, altfel... Eu însumi sunt altfel, altfel etc. Dar cum să mai percep când nimeni nu se mai percepe, când percepția de sine a dispărut? Nu s-a văzut epocă mai disperată, deși speranța n-a fost mai mare nicicând, atât de mare, încât nici nu se mai poate numi speranță, ci de-a dreptul certitudine. Și câtă certitudine, atâta disperare.”

Mircea Cărtărescu, Jurnal II 1997-2003