'''

aceasta poezie am scris-o dupa ce am citit sfaturile lui john hewitt. dar nu cred ca m-a ajutat cu ceva mai mult decat sa ma regasesc mai putin sau deloc din versurile astea, sa nu fiu credibila si autentica nici macar pentru mine si poate ca sa cliseizez pe deasupra. lectura placuta, oricum, poate ca voi o sa pricepeti ceva.

ca să nu fie abandonată


o scoarţă cicatrizată în plop
se face că mergem pe ea
afară nu plouă
iar teiul nu mai ajunge
la cerul meu
dimineaţa pe şosea nu se aud
roţi de maşini
oamenii ies nu câte unul sau câte doi
ci câte o sută câte o mie
între blocuri sunt prinse decoruri
un tren apasă pe şine
timpul e aproape de pământ
aproape de cer
aproape că îngropat
vişinii nu mai dau roade
iar oamenii nu duc lipsă de cuvinte
dimineaţa numai copiii stau în rând
după pâine

m se ascunde sub scoarţă
siluetele dispar
m ajunge prea sus
are buzele mona lisei

nu a uitat de păpuşa pe care
aşa şi nu a primit-o
de la bunica

dar crede în promisiuni