sub un acoperiş cu-aceşti oameni

mă uitam prin geamul maşinii, un geam care îmi arăta exteriorul în nuanţe alb-negru, lanurile de floarea-soarelui s-au ofilit. nu au nimic ciudat în etapa aceasta, pur şi simplu se usucă şi dau capul în jos. dacă asta ar face parte din poezie, ai crede că mi s-a uscat ceva prin suflet, că am o tristeţe ireversibilă. în realitate, când mă uitam prin geamul gri, eram bine. mă aflam printre oameni pe care i-am ascultat trei zile, ca să-mi dau voie să întind o mână de prietenie. mai dădeam drumul la câte o glumă la mese, mai stăteam noaptea la bancuri, mai susţineam nişte păreri despre literatură sau viaţă, încercam să particip în jocuri şi aşteptam să apară ceva care să ne apropie. abia acum, în autobuz, la ruta spre casă, m-a apucat dorul să le vorbesc, dar nu mai aveam timp, mi-au rămas doar andrei, aura şi naomi, până la ore ceva mai târzii, să le povestesc, când am simţit că sunt gata s-o fac fără rezerve, că suntem destul de prieteni pentru a afla mai mult, mai personal. sau, pur şi simplu, vorba cuiva, făceam atmosferă, lucru care niciodată nu las să-mi revină mie, când există alternative. şi existau.

mi se pare frumos cum pe toţi oamenii aceştia faţă de care m-am simţit aproape vorbind, începând cu răzvan, i-am dus pe la bucuria după bomboane. există o istorie a bomboanelor şi a chioşcului acela şi a drumului pînă la chioşc şi mai ales a cuvintelor purtate de noi încolo şi mai departe.

păpuşa lui naomi are degete uşor de numărat şi coroniţă pe păr, e mică şi moale şi drăgălaşă. păpuşa lui naomi uneori vorbeşte cu vocea lui naomi, are un glas mereu calm, liniştit, de parcă n-ar şti că pe planetă poate exista catastrofe, dar mai întins şi mai subţire decât este vocea lui naomi de fapt. naomi iubeşte bomboanele chişinău de seară şi îngheţata eschimo cu fistic. şi-a cerut voie să-mi facă o poză amintire în parcul din catedrală, gest extrem de simpatic. naomi e calmă. are bomboane.

lui andrei mi-ar plăcea să-i zic doşa, pentru sonoritate, dar îi spun andrei, fiindcă toată lumea îi spune andrei. andrei are vreo 2 metri înălţime şi 96 de kg. efectiv, andrei nu poate sta în picioare în microbuz, aşa că bătrânii pot leşina de milă dacă nu-i oferă locul. iniţial i-am dat treizeci şi ceva de ani, dar amintindu-mi că recent a dat masteratul, mi-am revizut aprecierea, scăzând la 27, şi am fost tare aproape, dacă nu chiar fix. andrei ştie să facă distracţie în orice context şi mereu e relaxat. cel mai mult mi-a plăcut de andrei când ne-am plimbat cu căruţa, şi, poezia abstractă pentru care unora le-ar crăpa creierii să şi-o imagineze, era cât se poate de reală. imaginează-ţi o simplă mângâiere a blanei de cal şi apoi părul din palmă. ceva incredibil. imaginează-ţi anvelopele roţilor în mişcare şi degetele lui andrei, mângâindu-le, imaginează-ţi-l cum se aruncă peste bord şi-mpinge căruţa din urmă, urcă la loc, încearcă să mituiască copiii pentru o bicicletă, din trecere, la fiecare rută mărind preţul, când copiii se holbează în acelaşi gol din faţa ochilor noştri fără să priceapă nimic, o bicicletă care nu i-ar trebui la nimic. închipuiţi-vă tropăitul calului, un ritm perfect, degetele pline de praf, un praf real, de pe anvelope. stâncile înalte în dreapta, apoi în stânga, în funcţie de direcţia luată. vântul din urma vitezei, priveliştile superbe, tropăitul, frânarea calului. andrei este nostim şi are bomboane.

cu ion mergeam prin peşteri. era o serie de peşteri. nişte turişti străini în preajmă zgâriau cu prezenţa lor. pe primul plan, vocile noastre, adică a mea şi a lui. voci revoltate, pentru că ne certam şi-n momentul acela peşterile nu erau decât nişte case fără uşi, prin care tot treci şi treci, fără să fie necesar să te opreşti undeva. îmi spunea că nu sunt autentică în poezia pe care o scriu, pentru că una sunt în realitate, şi alta acolo. îmi reproşa chestia asta. îmi spunea că în texte aleg varianta perfectă, în texte îmi aleg fantezia, aleg ceea ce îmi doresc să fie adevărat, dar nu este, aleg doar fantezia, nu şi realitatea. i-am spus că am nevoie de fantezia aceasta, am nevoie de ea ca să nu mă descompun, fantezia mă ajută să cred. şi nu e doar fantezie, sunt toate gândurile mele, în conformitate cu prezentul. mi-a spus să scriu despre cum îl părăsesc şi cum în acelaşi timp continui să fiu cu el, să nu mai fiu un personaj ideal, mi-a cerut să-mi dau monstruozitatea pe faţă.

(suntem o păpădie. eu sunt petalele, iar el e tulpina. mă voi face puf, e cu adevăr, va veni toamna, uite, scriu despre asta, o să fiu puf, mă voi desprinde, dar încă mă ţin, cât mai e timp, nu vreau ofilire.)

am coborât dinspre peşteri pe-o cărăruşă abruptă. n-am simţit deloc c-am fi trecut printr-un loc special. era la fel ca o casă prin care se făceau reparaţii, o casă care nu conţine decât întuneric şi nişte lilieci periculoşi. liliecii fluturau pe acolo. din cauza lor am plecat. de pe stânca aceea se vedea răutul şi o privelişte-naltă, frumoasă, apusă. paşii îi erau apăsaţi şi grăbiţi, de parcă s-ar fi supărat tare, l-am oprit cu forţa, l-am dat jos, i-am dat voie să meargă, ne-am calmat. seara, la terasă, am jucat cu toţii un joc, prin care notam pe foiţe personaje, pentru un fiecare celălalt, i le încleiam pe frunte, fără să vadă, iar celălalt, dând întrebări la care i se răspundea cu da sau nu, trebuia să ghiceasă. el mi-a scris personajul. toţi îşi apropiau feţele de fruntea mea şi zâmbeau. pe rând, toţi cei care au citit, au zâmbit, adică, aşa, nu au râs, ci au zâmbit, şi nu-nţelegeam. eram afrodita.