mama

mamei îi deschid webcamul şi o las să se uite la mine, cât învăţ. stă aşa ore în şir, cu un ceai, cu o bucată de pâine. nici nu vrea să meargă la bucătărie. se uită la mine până mi se face somn şi atunci se duce şi ea direct la culcare şi, dacă mă prinde în vis, cât e, ţine visul neclintit, să nu cumva să dispar.

Flic-flac

Angoasa cu dinţi-ascuţiţi, 

ca şi câinele din ultimul vis
care mă apucase de mână,
se-nfige la mine sub stern,
toamna îşi întoarce mantaua,
urlă adâncul de mare
din plămânii ei muţi.

Algele se uită cu groază
dinspre locul pe unde lumina
ajunge doar foarte puţin,
nu simt niciun fel de mângâieri,
simt numai frig prea intens
şi ruperi din propriul corp,
imobile-n pământ.

Sarea le intră-n membrane,
se scurge pe-obraz,
nicicând nu se usucă.
Le rup, le presez, le ucid.
Asta am de făcut. Doar atât.

nu friza

ploile reci le simt
şiroindu-mi pe spate
mult timp după ce afară
nu mai curge nimic.

la 5 dimineaţa, în gară, aştept.
trotuarul ud se trezeşte sub tălpile mele.
este frig, e o zi oarecare, neliniştea
mă absoarbe, îmi ridică ochii la cer,
încă nu ştiu cât e de departe.

Cadavru

Lampa de neon frige când îmi lipesc degetele de ea

caut un strop de căldură care să fi trecut prin tine mai întâi

becul se stinge, nu e nimic dureros în asta

e doar ceva lipsit de senzaţii, lipsit de entuziasmul începutului

în care conta fericirea ta

o fericire pe care vroiam să ţi-o dau din mine direct

acum noaptea e alta, altul peisajul, nu mai vad acea imensitate

de blocuri nu prea înalte, care stau treze până la ore târzii

deşi sunt, nu mai aud nici măcar câinii,

doar ticăitul ceasului care îmi spune că timpul încă există

şi dăinuie, cum se credea într-un timp despre dragoste.

În ce zi am ajuns?

Care vor fi gesturile din dimineaţa ce vine?

Încotro mă îndrept şi de ce?

Ar trebui să preţuiesc clipa aceasta, pe care-o primesc

cu plămânii curaţi, dar sunt tristă şi chiar de mă înspăimântă

fiara ce mă va înghiţi, acolo, la capăt

mă mai înspămâtă şi faptul că nu văd diferenţa sau rostul 

acestei aşteptări când îi zic nu altcumva decât 
aşteptare

18 oct. 11, Constanţa

...

Se recomandă îngrijirea zilinică a florilor. Se toarnă apă filtrată. Petalele albe compensează lipsa zăpezii de-afară. Am înţeles că e deficit de cristale, prea mare umiditatea, totul se toarnă în ploi. Mai lungi, mai scurte, cu, fără furtună, dar ploi. Îndeajuns de reci ca să le simt şi brutale. Versuri obsesive în creier, când urc scările, când le cobor, versuri spuse de-o voce, mereu una şi aceeaşi voce, versuri de fiece dată aceleaşi, spuse pe-un ritm pe care nu-l pot schimba în vreun fel, fiindcă a fost auzit, versuri dezlipite direct de pe asfaltul pe care îl văd, când merg cu gluga trasă peste căciulă sau din cerul la care mă uit de câteva ori pe zi, când spaţiul nu are poezie decât în pereţii realităţii din care se poate face ceva. Cuvintele de care am nevoie le pot găsi numai în cărţi, nu şi dinspre oameni cu care să stau faţă în faţă să ne vorbim, deşi ieri au fost.  Ieri,  Club El Primer Comandante, da, au fost oameni. Mulţi pe care nu îi ştiam personal, dar pe care mi-a fost interesant să-i văd dintr-odată, aşa, adunaţi împreună. Înainte de asta au fost şi 3 ore petrecute în singurătate, cu o carte, la o măsuţă de lângă fereastră, în restaurantul de-alături. La masa din centru 2 domni fumau ţigări cu aromă de ciocolată şi discutau ceva foarte aprins. Aveau tălpi curate la adidaşi, lucru din care se putea presupune că nu prea circulă cu tramvaiul. Azi în aulă am decis că nu o să renunţ. Se poate înainta şi pe 2 piste, în paralel, fără prăbuşiri, fără regrete.  Nu mi-e destulă marea cu valurile ei de 7 metri în sus pe timp de furtună, nu mi-s îndeajuns frunzele verzi aurii galbene roşcate pe care le pot vedea pe trotuare, (noi pentru mine pe timp de toamnă fiind cele verzi). Nu mă satisface biblioteca şi lecturile în autobuzul care nu mă zgâlţâie deloc, când merge, deci permite lectura. Parcurile, dimineţile umede, pauzele cu valuri. Toate acestea nu-mi acoperă melancolia şi necesitatea de poezie. Am nevoie de cuvinte, am nevoie de timp şi spaţiu pentru a le scoate din mine. Nu pot renunţa la ce îmi adăposteşte fiinţa, de dragul unui studiu paşnic, adânc, ce m-ar băga într-un fel de zid înalt şi circular, ca-n închisorile cele mai crunte. Mai am jumătate de cola, dar simt că m-am îndepărtat prea tare de zid.

e frig, dar e bine, amintirile răscolesc

am avut o impresie falsă. constanţa trăită din interior e altfel decât cea prin care se trece în vizită, căutând frumosu-absolut în marginile ce fac înălţimile unor blocuri mult prea turtite şi a unui cer fumuriu cu pescăruşi care planează-ndelung fără să cadă (deşi am văzut unul fără suflare pe mal). are spaţiu, are dimineţi proaspete şi aer maritim, dinspre o mare ce nu e depresivă deloc, ci dimpotrivă, te umple cu zâmbet, idiferent de starea în care se află. pauzele mele mai lungi sunt chiar minunate. valurile se izbesc în dig, cad în stropi mărunţi la picioarele mele, când stau pe nişte pietre mari, care nu ştiu cât sunt de vechi, dar care sunt îndeajuns de răbdătoare. şi s-ar părea că orizontul trimite mesaje, s-ar părea că spuma mişcătoare a apei mereu într-un soi de cădere ţine câteva rânduri pe care nu se poate scrie cu gândul decât foarte stângaci, dar curat. şi cuvintele se duc în adâncuri, acolo unde e multă sare.

 am remarcat o frază, când profa a spus-o la ultima lucrare de laborator: totul e să nu transvazezi brusc lichidul cu precipitat, să-l scurgi lent, lento (accentuat), până se formează cristalul, vaporii mai grei ca aerul vor coborî spre flacără şi se vor aprinde. am remarcat ritmul perfect şi pasiunea din voce, când chiar îţi place ceea ce îţi formează profesia. la cursul de anatomie mi-am amintit că sunt vie când am auzit că ţesutul conjunctiv hialin este alb-albăstrui la oamenii vii. am zâmbit, lucru pe care, de altfel, am început să-l practic mai des, cu toată sinceritatea.

după care îl întreb dacă el este sau nu este căţel

Hiperfagia e despre Ghiri, violenţa e despre Ghiri, acţiunea de a te complace la maximum în ipostaza de alintătură e despre Ghiri, pisica ce dă cu laba peste ţigară lui A, fiindcă nu-i place fumul. Dpadv, e unicul lucru pe care-l avem în comun. Ghiri nu a ieşit niciodată din casă, dar îl ia la palme pe Bobi si îl zgârie foarte des, de asta Bobi se cam fereşte de Ghiri şi în general se fereşte de toate pisicile străzii. Bobi nu ştie ca există şi pisici neagresive. Într-o zi îl vedeam luând-o la fuga pe străzi, mai că în 2 labe. O fi nişte dulăi serioşi, m-am gândit eu şi am sărit să-l ajut, dar când m-am uitat, un biet pui de mâţ alerga dupa el, aşa, pentru distracţie. 

ghiri, asa i se spune pisicii

Dimineaţa m-am trezit după un somn de vreo 9 ore, cu jumătate de cearşaf pe jos, cu plapuma vraişte şi cu Pavluşa chircit sub coapsa mea într-un colţ de pat. Dimineaţa încă nu ştiam că-l cheamă Pavluşa. I-am dat nume-nspre seară, după ce A m-a întrebat cum îl cheamă şi eu i-am răspuns că nu are vreun nume. Mi-a zis că trebuie să-i dau şi lui unul. 
M-am dus în bucătărie să-mi fac un ceai. A cu Bunicuţa stăteau în bucătărie şi beau un coniac. M-am aşezat pe scaunul pisicii. „Ştii, Oli al meu e tare bun băiat”, îmi zice Bunicuţa „el nu bea şi nici nu fumează” mă uit la ea un pic, după care mă ridic şi mă întorc înspre dulapuri, încerc să-mi amintesc unde-s cănile, găsesc, mă ridic în vârfuri să iau cea mai mare cană „a intrat şi el anul acesta la Ovidius”, deschid alt dulap să dau jos ceaiul şi zahărul „cu medie mare a intrat”, iau cu linguriţa un vârf de ceai verde şi 2 linguriţe de zahăr „A zicea că n-ai net, poţi să vii la el să stai pe net, să staţi amândoi pe net”, torn apă-n ibric „apoi puteţi să vă plimbaţi, să vă duceţi la mall” dau drumul la gaz şi aprind bricheta,  focul se-aprinde, „nepotul meu e tare bravo”. Mă aşez înapoi pe scaunul liber. Pisica se-ntinde în afara fotoliului şi o bate uşurel pe A cu lăbuţa. Data trecută când făcea aşa, A a mângâiat-o. M-am gândit că şi acum se vrea mângâiată. Mă întind să o mângâi, dar ea, poc, mă loveşte puternic cu lăbuţa peste podul palmei şi se uită la mine urât. Sunt stupefiată. Nu-i înţeleg reacţia. Niciodată n-am mai văzut aşa pisici agresive şi precise-n mişcări. „Te-ai aşezat pe scaunul ei”, îmi explică tardiv A. Pisica e grasa si stă în fund pe fotoliul din bucătărie, exact ca un om, cu pretenţia să-i mai rămână şi un scaun liber la masă, lucru respectat cu stricteţe. 
Daca pisica sta pe scaun cand luam masa, A se duce sa-si mai aduca un scaun, il pune alaturi de scaunul cu pisica si doar atunci se apuca de mancat.

aer rece si umed

Copiii mai mici decat noi sunt cuminti, se-ndragostesc repede, asta nu-i scuteste de patetism, dar le ofera o asa numita duiosenie-a varstei. Ii ignoram, nu ne pasa de ei, totusi uneori ii zarim din loc in loc, cand nu ne asteptam sau cand nu ne mai aducem aminte decat de ceea ce incarca cu griji. Copiii mai mici decat noi sunt atenti si nu se satura repede. Au energie.

Prima zi in care Constanta ploua pe sub balcon si mi-e rece la maini si nu mai simt durerea de ieri in falange. Ieri primul curs in aula, descoperirea scaunelor cu suport pentru caiet si o adancitura liniara in el, cat sa nu cada pixul. Sentimentul ca esti student, asta fiind ceva important, impinge responsabilitatile-n fata, si e ok asa, pentru ca la ele ma pricep cel mai bine.

Au energia unui soare burtos si flamand in care dintr-o inghititura ar incapea tot universul. Mainile le scancesc cand ii pui pe treaba prea mult, in schimb, daca fac bine ce au de indeplinit, le este asigurat un somn linistit. Se trezesc inainte de timp si nici macar nu din cauza zgomotului ploii, ci din entuziasm.

Mi-e frig mai ales la mana si urechea dreapta, pentru ca sunt mai aproape de peretele dinafara, iar dincolo de el, dupa cum spuneam, ploua. Stau aici cocotata pe-un scaun, cu o masa improvizata dintr-un alt scaun cu o cutie pe ea, peretii prea zdraveni ca sa lase sa circule undele intre ei.

Si ce daca se supara amintirile?

Este exact asa cum mi-ai spus, prea mare ruptura, alta zona de interes. Pentru ce vreau eu, nu mi-ajunge rabdare si timp. Obligatiile fac coada in creier. Nici macar sa trandavesc nu-mi permit, ca sa nu mai vorbim de obsesii. Le trimit la plimbare cu Bobi. Sa latre, sa muste, sa sufere Bobi in locu-mi. Adica, tot despre dependente zic. Abstinenta nu rezolva nimic. Esti ordinar. Si ce daca hormonii fac harababura? descumpanirile tu le suporti. Apa nu rezolva nimic. Soseaua ramane aceeasi. Gandurile zdupaie pe bordura si nu mai ajung. Nu mai ajungi. Plimbarea nocturna sub lumina de luna ajuta, zice-se, dar mult prea tarziu. Plimbarea nocturna e (…), as injura, ma abtin.

(octombrie 2011, inertia creeps, pled verde dedesubt, lampa mea de masa, floarea mea alba-n ghivechi, cainele meu de plus, 20 de ani, noaptea scursa de orice miscari ar putea sa urmeze, inertie, pozitie comoda pentru glezne, latratul lui Bobi dupa usa, un conspect pe care n-am chef sa-l citesc pentru ca nu e urgent, Tomis Nord, incapacitatea de a lega aceste cuvinte sau lipsa necesitatii de a le incadra in vreun context. As vorbi cu cineva despre ceea ce simt. As tacea. As mai trage de singuratate. E sambata, ziua-i pe terminate. Nu se regreta nimic. Tristetea e parte din mine. As minti daca as raspunde da cand ma intrebi daca sunt fericita, fix in momentul in care ma-ntrebi. Imi ramane timp si pentru dependente, ma gandesc la ele cat merg. Mi-e ciuda ca nu le pot rupe din mine. Vor trece. Mai dureaza. Nu asta-mi doresc. Doar mortii nu simt nimic, si nici macar asta nu se stie precis.)

din floarea-soarelui a ramas numai tulpina

Vecina cu sinele ruginite 
pe care poate merg trenuri, cand eu nu ma uit, 
in apa din cer se scalda o turma de miei, 

unul tine soarele in faringe, 
il scuipa pe acoperisul 

autocarului, cat eu astept 
sa revad muntii de alta data,

nu-i loc si nici timp pentru asta.

Dreapta ce ne desparte de cer
nu a intrat intr-o curbura mai burtoasa 
decat cea in care se lungesc

liniile de inalta tensiune.
Pe soseaua asta 

am mai mers o singura data.
Mi-e cunoscut doar podul cu Delta. 

In stanga gradulete scunde si verzi, 
dinspre care totul se micsoreaza, 

in dreapta arbori suficient de opaci 

ca sa nu deslusesti nimic dupa ei. 

In fata, mai sus de scaune, oameni
doar unul poarta o palarie bej 

care, pe fundalul ferestrei, seamana 
cu o radiera ce zadarnic incearca 
sa stearga orizontul din mers.

Constanta-Bucuresti,

3 octombrie 2011

cineva m-a intrebat daca-s salvamar pe timp de iarna, erau 26 grade C afara

De parca, brusc, peste noapte, as fi intrat in viata altcuiva. M-am trezit dimineata in patul altcuiva, am luat micul dejun cu parintii altcuiva, am mangaiat cainele acestuia si m-am dus in locul lui la facultate cu un 102 Nord in care am folosit bilete ce nu-mi apartin. Nu facultatea mea.

Ieri am stat 2 ore in laboratorul de chimie si m-am uitat la un sir infinit de recipiente cu compusi chimici, in mod special la hartiutile incleiate pe ele, unde aveau formule si denumiri, dar si la culori. Ca sa fiu atenta, imi repetam fara voce fiecare fraza pe care-o spunea profa. O colega mi-a marturisit dupa ore ca si ea facea la fel, dar nu prea reusea sa tina ritmul. Mie mi-a reusit, poate pentru ca nu gaseam nimic mai distractiv de facut.

Inainte de asta, asteptam in fata Ovidiusului pe o banca. La cativa pasi distanta, o blonda se plangea colegelor sale ca nu a vazut niciun boboc  frumos anul asta in tot Ovidiusul. Se referea, cred eu, la frumusetea fizica, ca alta n-o poti observa la prima vedere. Nu m-am simtit ofensata de fraza auzita intamplator, doar m-am convins inca o data, fara tristete, ca suntem diferiti in perceperea de frumos si in preocupari.

Inca si mai inainte, am stat 2 ore intinsa pe suportul de fier pe care stau vara salvamarii, la vreo trei metri inaltime de la pamant si 5 metri distanta de locul unde marea isi arunca valurile pe tarm si m-am uitat la orizontul neted. Am ascultat zgomotul marii si pescarusii, am citit. Am coborat, m-am descaltat si am mers putin pe marginea apei. Aveam 3 ore libere intre lectii si doar in partea asta de timp m-am simtit eu insami pina la capat.

Cadenţă

Bag degetele-n apa sărată a mării,
apoi le vâr în gură,

sap în ţărână

la fel cum neputinţa sapă în mine,

ia-te în mâini, îmi zice

şi se piteşte într-un interior sigur,

îmi împrumută ritmul

cu care trăiesc,

ţin pleoapele strâns închise

să nu intre vanitatea

de la capătul căutărilor mele.

Culeg scoici sfărâmate,

le-nghit. Nu plâng, nu acopăr

cu palma.





1 October 2011