e frig, dar e bine, amintirile răscolesc

am avut o impresie falsă. constanţa trăită din interior e altfel decât cea prin care se trece în vizită, căutând frumosu-absolut în marginile ce fac înălţimile unor blocuri mult prea turtite şi a unui cer fumuriu cu pescăruşi care planează-ndelung fără să cadă (deşi am văzut unul fără suflare pe mal). are spaţiu, are dimineţi proaspete şi aer maritim, dinspre o mare ce nu e depresivă deloc, ci dimpotrivă, te umple cu zâmbet, idiferent de starea în care se află. pauzele mele mai lungi sunt chiar minunate. valurile se izbesc în dig, cad în stropi mărunţi la picioarele mele, când stau pe nişte pietre mari, care nu ştiu cât sunt de vechi, dar care sunt îndeajuns de răbdătoare. şi s-ar părea că orizontul trimite mesaje, s-ar părea că spuma mişcătoare a apei mereu într-un soi de cădere ţine câteva rânduri pe care nu se poate scrie cu gândul decât foarte stângaci, dar curat. şi cuvintele se duc în adâncuri, acolo unde e multă sare.

 am remarcat o frază, când profa a spus-o la ultima lucrare de laborator: totul e să nu transvazezi brusc lichidul cu precipitat, să-l scurgi lent, lento (accentuat), până se formează cristalul, vaporii mai grei ca aerul vor coborî spre flacără şi se vor aprinde. am remarcat ritmul perfect şi pasiunea din voce, când chiar îţi place ceea ce îţi formează profesia. la cursul de anatomie mi-am amintit că sunt vie când am auzit că ţesutul conjunctiv hialin este alb-albăstrui la oamenii vii. am zâmbit, lucru pe care, de altfel, am început să-l practic mai des, cu toată sinceritatea.