...

Se recomandă îngrijirea zilinică a florilor. Se toarnă apă filtrată. Petalele albe compensează lipsa zăpezii de-afară. Am înţeles că e deficit de cristale, prea mare umiditatea, totul se toarnă în ploi. Mai lungi, mai scurte, cu, fără furtună, dar ploi. Îndeajuns de reci ca să le simt şi brutale. Versuri obsesive în creier, când urc scările, când le cobor, versuri spuse de-o voce, mereu una şi aceeaşi voce, versuri de fiece dată aceleaşi, spuse pe-un ritm pe care nu-l pot schimba în vreun fel, fiindcă a fost auzit, versuri dezlipite direct de pe asfaltul pe care îl văd, când merg cu gluga trasă peste căciulă sau din cerul la care mă uit de câteva ori pe zi, când spaţiul nu are poezie decât în pereţii realităţii din care se poate face ceva. Cuvintele de care am nevoie le pot găsi numai în cărţi, nu şi dinspre oameni cu care să stau faţă în faţă să ne vorbim, deşi ieri au fost.  Ieri,  Club El Primer Comandante, da, au fost oameni. Mulţi pe care nu îi ştiam personal, dar pe care mi-a fost interesant să-i văd dintr-odată, aşa, adunaţi împreună. Înainte de asta au fost şi 3 ore petrecute în singurătate, cu o carte, la o măsuţă de lângă fereastră, în restaurantul de-alături. La masa din centru 2 domni fumau ţigări cu aromă de ciocolată şi discutau ceva foarte aprins. Aveau tălpi curate la adidaşi, lucru din care se putea presupune că nu prea circulă cu tramvaiul. Azi în aulă am decis că nu o să renunţ. Se poate înainta şi pe 2 piste, în paralel, fără prăbuşiri, fără regrete.  Nu mi-e destulă marea cu valurile ei de 7 metri în sus pe timp de furtună, nu mi-s îndeajuns frunzele verzi aurii galbene roşcate pe care le pot vedea pe trotuare, (noi pentru mine pe timp de toamnă fiind cele verzi). Nu mă satisface biblioteca şi lecturile în autobuzul care nu mă zgâlţâie deloc, când merge, deci permite lectura. Parcurile, dimineţile umede, pauzele cu valuri. Toate acestea nu-mi acoperă melancolia şi necesitatea de poezie. Am nevoie de cuvinte, am nevoie de timp şi spaţiu pentru a le scoate din mine. Nu pot renunţa la ce îmi adăposteşte fiinţa, de dragul unui studiu paşnic, adânc, ce m-ar băga într-un fel de zid înalt şi circular, ca-n închisorile cele mai crunte. Mai am jumătate de cola, dar simt că m-am îndepărtat prea tare de zid.