Flic-flac

Angoasa cu dinţi-ascuţiţi, 

ca şi câinele din ultimul vis
care mă apucase de mână,
se-nfige la mine sub stern,
toamna îşi întoarce mantaua,
urlă adâncul de mare
din plămânii ei muţi.

Algele se uită cu groază
dinspre locul pe unde lumina
ajunge doar foarte puţin,
nu simt niciun fel de mângâieri,
simt numai frig prea intens
şi ruperi din propriul corp,
imobile-n pământ.

Sarea le intră-n membrane,
se scurge pe-obraz,
nicicând nu se usucă.
Le rup, le presez, le ucid.
Asta am de făcut. Doar atât.