Dimineaţa, cât săteam înmărmurită în faţa aparatului de cafea, ţinând un pahar pe verticală, Sergiu s-a apropiat cu paşi rapizi, şi-a lipit mâna de podul mâinii mele stângi şi m-a întrebat dacă îmi place aici, dacă m-am acomodat, apoi m-a întrebat ce prefer să beau şi dacă aş vrea să ies cu el la un ceai.
Am acceptat şi atunci el s-a îndepărtat de mine cu aceeaşi viteză cu care venise.
A doua zi, după sfârşitul programului de lucru, am luat un microbuz înspre Ciocana, acolo urma să mă văd cu Sergiu.
În maxi taxi era o mamă cu un copil. Copilul a început să plângă puternic Uhgaaaaa uhgaaaaaaa. Mămica i-a aratat un om prin fereastra maşinii, spunându-i copilului „ Uite tanti face nani. Hai să nu o trezim pe tanti”. După fereastră era un bărbat care nu dormea deloc. Dar, ciudat, copilul s-a liniştit. Avea conştiinţa aceea că nu e bine să trezeşti străinii, chiar dacă nu exista nicio logică în ideea că străinul acela poate fi o tanti şi că tanti doarme şi că urletele copilului din maxi taxi puteau trezi măcar vreo muscă aflată înafara automobilului.
Am coborât pe bulevardul Mircea cel Bătrân şi am căutat cafeneaua. Ne-am înţeles să ne vedem la Bunker. Sergiu a ajuns primul, era deja acolo când eu am venit. S-a aşezat la o masă cu şase scaune înalte. După ce am intrat, m-am aşezat şi eu la masa lui. Îşi luase un ceai. Şi l-a făcut dintr-un pliculeţ pe care l-a rupt, lăsând funzele să se aşeze în ceaşcă, astfel încât atunci când o să-şi fi sorbit ultima picătură din băutura fierbinte, felul cum se va uita lung pe fundul ceştii va fi justificat pe deplin de posibilitatea lui de a încerca să ghicească în ierburi.
- Îmi dă senzaţia că e mai natural aşa, îmi zice, şi mestecă cu linguriţa conţinutul ceştii, suficient de consistent în culoare în minutul acela, ca să pară că şi zahărul a reuşit să se dizolve până la capăt.
- E bine să consumi dezastrul câte puţin, îmi spune, şi îşi înclină un pic ceaşca la gură. Ceaiul, pe care-l văd prin pereţii transparenţi ai cănii, e destul de întunecat ca să pară şi amărui la gust. Ce faci, îţi iei ceva?
- Da, acuşi o să-mi iau o cola.
- Ţi s-a urât viaţa?
- Nu, dimpotrivă, îmi place gustul dulce, iar ceea ce se vorbeşte cum că ar dăuna e o tâmpenie. Şi nu e adevărată.
- Nu te-ai săturat de cola pe care o bei gratis în pauzele de lucru?
- Aceea nu-mi place. Din sticlă e altfel. Ce ziceai de dezastru?
- Ah, deja nimic, pe lângă porcăria pe care o bei tu, ceaiul meu miroase a rai.
- Mie nu mi se pare o porcărie. Prostesc e să dai o grămadă de bani pe ceai, când ţi-l poţi face acasă. Aici au un o marjă de profit oho.
- Contează şi atmosfera în care-l consumi. La fel e şi cu muzica. Una e să-ţi asculţi piesa preferată la mp3 player, alta e să o asculţi la tonomat într-un bar şi alta e să ţi-o pui acasă pe youtube. Sau poţi să o auzi întâmplător în piaţa centrală, ori să dai de ea la televizoarele mai nou montate prin troleibuze. Înţelegi?
- Cred că da, dar nu se merită banii. Adică, îţi poţi cumpăra 40 de pliculeţe de ceai de banii pe care îi dai aici pe-o infuzie. Îţi cumperi de la magazin 40 de pliculeţe, sau chiar 50, ţi le faci acasă, şi poţi ieşi cu ceaiul în stradă. Poţi schimba atmosfera oricând. Aşa e irosire.
- Eh, trebuie să-mi cheltuiesc şi eu cumva banii, după atâta muncă. Nu?
- Dacă tu îmi spui că trebuie, atunci aşa este. Piesa preferată în piaţa centrală, asta chiar n-am mai auzit-o. Ai auzit vreun cântec bun la piaţa centrală?
- Nu. Chiar n-am auzit.
După ultima replică, s-a instalat o tăcere de vreun sfert de oră, timp în care mi-au adus şi mie băutura. Era o tăcere tristă şi obosită. Amândoi am primit-o ca pe cel mai firesc lucru care putea să se întâmple. Într-un moment s-a uitat la mine şi m-a întrebat:
- Eşti fericită?
- De ce?
- Din curiozitate.
- Sunt, dar nu cred în prevalenţa sentimentului acesta, sau că ar fi necesar să fie prezent întotdeauna.
- Te macină ceva? Eşti întotdeauna atât de serioasă, mi-a spus, apoi şi-a întors capul în stânga mea, oprindu-şi privirea asupra unui grup de obiecte situate peste umărul meu.
- Nu, dar, ştii cum, port griji, pentru tot felul de fleacuri, e şi firesc, de aici frământarea, ea trebuie să fie, ca să i se dea impulsuri actului de a face.
- Prea serios totul! Trebuie să scapi de griji, până nu le pui la îngheţat, n-o să simţi că trăieşti, îmi spune, punând un accent prelungit pe verbul a trăi, convins de ceea ce spune. Bucură-te de clipa asta, şi de următoarea.
- Asta e o banalitate. Ceea ce spui despre bucurie e o banalitate. Nu aşa se întâmplă. Nu poţi să te forţezi să fii bucuros.
- Da, bine, m-ai convins. Eu ziceam doar că trebuie să avem optimism în noi, dincolo de toate, e mai bun decât pesimismul.
- Optimismul nu e bun sau rău în sine. El, pur şi simplu este, sau nu este, în funcţie de personalitate şi spirit.
- Da, probabil ai şi aici dreptate.
Am mai tăcut câteva zeci de minute, sorbind din băuturi. Simţeam cum cafeneaua nu era un loc tocmai potrivit pentru a ne cunoaşte, sau poate că era, dar problema sta în incapacitatea mea sau incapacitatea lui de a lega o conversaţie care să-şi depăşească acest stadiu, devenind comunicare, ceea ce ne-ar fi putut apropia.
- S-a înteţit fumul de ţigară. Hai să plecăm de aici, i-am spus eu când am început să mă plictisesc. Nu a avut nimic împotrivă.
*
Dintre angajaţii acestui restaurant, el a fost cel cu care am vorbit prima dată, chiar înainte de ziua în care mi-am început programul. Venisem să aflu când pot să încep lucrul. De luni, mi-a spus el, cu un zâmbet larg, ţinându-şi capul înclinat în dreapta. Am observat şi mai târziu că are acest obicei, de a-şi ţine capul înclinat în dreapta, iar uneori în stânga. Era ceva care-l identifica, la fel cum mersul lui jucăuş şi degajat, la fel cum mişcările foarte rapide pe care le făcea. Niciodată nu izbuteam să-l urmăresc cum de reuşeşte să execute aşa rapid comada. Cred că nici nu terminam să număr până la doi cât el îndeplinea un lucru care mi-e mi-ar fi luat nişte minute. Un tip foarte simpatic, mi-am spus.
Era ziua în care trebuia să fiu instruită despre cum se foloseşte aparatul de casă. În acelaşi timp învăţam şi la şcoală cum se lucrează cu un aparat de casă, dar cele două aparate, unul din teoria ştiută de la şcoală şi celălalt de la restaurant, nu semănau deloc între ele. Managerul mi-a explicat că aparatul lor funcţionează mult mai simplu decât cele din magazine. Aici selectezi produsul direct cu degetul pe ecran. O zi întreagă am stat şi am exersat localizarea diferitor mărfuri, ca să le memorez. Nu luam comenzi, doar tastam.
După-amiază Sergiu m-a invitat la o plimbare şi eu am acceptat. Mergeam pe strada 31 august, pe lângă spitalul de urgenţă, când am văzut cum două fete se sărută în ograda spitalului. Dar asta a durat foarte puţin, atât de puţin, încât credeam că am avut o iluzie optică. M-am uitat încă o dată la ele, erau îmbrăcate simplu, fără halate albe şi nu făceau nimic, părea că ieşiseră la fumat şi chiar fumau. Aveau fiecare câte o ţigară din care trăgeau uneori. Când am trecut de ele nu m-am gândit să spun ceva despre ceea ce văzusem, dar Sergiu mi-a tăiat confuzia cu - Mi s-a părut numai mie sau fetele acelea s-au sărutat acum?. Am sărit entuziasmată cu un – da! bucuroasă că n-am halucinat adineauri şi că s-a întâmplat cu adevărat. Eram chiar încântată. Fetele acelea se comportau atât de firesc, când m-am uitat a doua oară la ele, încât nicidecum n-am putut crede în prima imagine.
Am mers mai departe-n tăcere şi am ajuns în parc. Acolo, pe o bancă, două fete stăteau foarte apoape una de alta. Una îşi ţinea mâna pe genunchiul celeilalte, care, la rândul ei, o apucase de talie. Îşi vorbeau ceva. Sergiu mi-a atras atenţia la ele, altfel nu le-aş fi observat. Mi s-a părut ciudat să dau de două cupluri de femei, într-un interval de timp foarte mic, când altadată nu mi s-a mai întâmplat să fiu martoră unor asemenea drăgălăşenii între femei, mai ales că era o oră în care crăpa de zi. Sergiu m-a întrebat dacă o să fac şi eu aşa ceva cu vreo fată. Am negat totalmente posibilitatea asta.
În după-amiaza de a doua zi m-am dus la şcoală. Ultimul curs era teorie economică. După lecţii profa m-a întrebat dacă pot să o ajut să-şi facă o adresă electronică. Cu siguranţă pot face o adresă electronică, m-am gândit eu, nu e un lucru deloc complicat. Mergeam din blocul E înspre blocul central şi îi povesteam despre cum îmi merg treburile la restaurant, că urmează să se facă reducere la orele de muncă, fiindcă productivitatea muncii e scăzută şi rentabilitatea la fel, administratorii spun că nu se acoperă cheltuielile salariale, iar dacă se acoperă, atunci profitul e aproape nul. Ca să nu reducă numărul de personal, sunt nevoiţi să ne reducă orele de lucru, îi explicam eu, iar profa se mira cum de reuşesc să învăţ şi să lucrez în acelaşi timp şi încă să mai scriu pentru nişte reviste de cultură.
Am intrat la catedră. Mi-a dat voie să mă aşez la computerul şefei catedrei, care era sora ei, şi care urma să-mi predea marketing peste un an. Sora ei a intrat şi s-a aşezat la masa de vis-a-vis, la un alt computer. Era ca întotdeauna îmbrăcată îngrijit. Profa mea de teorie economică mi-a propus o cafea şi eu am acceptat. Am decis să-i fac adresa de mail pe yahoo. Am accesat browserul respectiv şi am dat clik pe singn out, ca să-mi apară caseta de completare pentru adresa de email nouă. Atunci am simţit o mână pe genunchiul meu stâng. Nu era mâna mea. Mâinile mele amândouă erau pe tastatură şi chiar în acel moment se concentrau să-şi continue treaba pe care au început-o. Nu ştiam la ce să mă gândesc despre gestul care continua să se întâmple, un gest static, mortalizat, ca-ntr-o fotografie. Mâna aceea era pe genunchiul meu şi era mâna profei mele, când la masa de vis-a-vis stătea şefa catedrei, sora profei mele şi scria ceva în calculator. Mâinile surorii ei, ca şi mîinile mele, erau pe tastatură, dar mâna dreaptă a profei mele era pe genunchiul meu. Mâna ei stângă nu ştiu unde era, nici nu mă interesa. Sau ar fi trebuit să mă intereseze... N-am făcut nicio mişcare. N-am reacţionat în niciun fel, nici măcar nu încercam să înţeleg ce se întâmplă şi de ce se întâmplă, doar continuam să tastez datele pe care le ştiam în fereastra aceea din fişa personală.
Peste vreun minut, parcă obosită de o aşteptare despre existenţa căreia eu nici nu intuiam nimic, profa m-a rugat să-mi mut piciorul un pic mai în dreapta, ca să poată lua ceştile de cafea din dulap. Dulapul era în masa pe care se afla computerul la are lucram eu. - Apa demult s-a oprit din fiert, mi-a spus. Atunci am respirat uşurată, pe de o parte, iar pe de altă parte mi s-a părut o situaţie teribil de amuzantă, pentru că mai devreme îmi veneau în minte o groază de gânduri legate de lucrurile văzute ieri. I-am dat voie să ia ceştile. A preparat trei cafele, moment în care a intrat sora mea. Venise la şefa catedrei să o ajute cu ceva. Situaţia a devenit şi mai amuzantă. Eram acolo eu ca să o ajut pe profa mea şi alături era soră-mea să o ajute pe sora profei mele. Incredibil.
Soră-mea a refuzat cafeaua, eu am băut-o dintr-o înghiţitură, remarcând două lucruri. Primul lucru era concentraţia cafelei, pentru că era într-adevăr o cafea foarte tare, al doilea lucru era faptul că nu avea nicio picătură de zahăr în ea, zahăr fără de care, pentru mine, cafeaua îşi pierde valoarea. Am ieşit împreună cu soră-mea şi ne-am dus împreună acasă, ceea ce mi se întâmplă foarte rar. Era noapte afară. Mă întrebam cui trebuie o adresă de mail, parola căreia o cunoaşte altcineva. Aici eu eram cea care îi ştiam parola. Parola era felicia. Probabil că pe una dintre fiicele ei o cheamă Felicia, m-am gândit eu atunci.
*
În service am început să preiau comenzi de la cumpărători. În primele zile îmi era destul de greu. Intra un om pe uşa din faţă, doi pe uşa laterală, unul se ridica de la masa din stânga, trei deja îşi aşteptau rândul la tejghea. Toţi veneau înspre mine, pentru că dimineaţa lucrează un singur casier, şi acela eram eu. Vai, ce să fac cu atâţia, cum o să reuşesc, mă speriam eu, când Sergiu Vââj, vâââj, îmi aducea totul pe tavă în câteva clipe, şi nici măcar nu mă întreba nimic. Se uita la monitor ce comenzi am. Nu ştiu cine şi cum făcea programul, dar nimeream mereu în acelaşi timp de program cu Sergiu. Erau şase paşi pe care-i aveam de făcut în această zonă, când se apropiau clienţii: zâmbetul, salutul, întrebarea despre ce doreşte, tastarea comenzii la aparatul de casă, executarea comenzii, încasarea banilor. Eu încasam banii, iar Sergiu îmi făceam băuturile, îngheţata şi cartofii, dădea comanda de sandvişuri şi de salată în bucătărie cu viteza ceea a lui care e imposibil de urmărit. Mai târziu am început să fac singură toate aceste lucruri. Doar duminica aveam un om care să mă ajute cu facerea băuturilor şi a cartofilor.
Duminica doar încasam banii pentru comenzile primite. În fiecare zi vedeam sute de oameni, la început le zâmbeam tuturor, apoi am observat cum lucrează colegii mei, puţini dintre ei le zâmbeau clienţilor. Până să încetez, zâmbeam forţat şi chestia asta mi se părea o prostie. E foarte nasol să zâmbeşti fals, mă simţeam groaznic când zâmbeam. Mă săturasem şi de formula asta „Bună ziua, doriţi să comandaţi ceva?”, e o formulă de exprimare destul de prostească atunci când o repeţi prea des, dar n-aveam încotro, trebuia să intru în contact cu clienţii. Comparativ cu bucătăria, aici lucrul era mai uşor. Nu aveam treabă cu maşinăriile acelea fierbinţi care ţiuiau şi mă frigeau la mâni, în schimb, la aparatul de casă, pierdeam bani, în fiecare zi ieşeam cu minusuri la balanţa de verificare. Trebuia să achit banii şi eu îi achitam pe loc. Sumele variau de la câţiva lei la câteva zeci de lei. Altfel nu aveam cum să mă învăţ, trebuia să pierd ceva.
Cu toate că aveam minusuri cu o consecvenţă apăsată, nu pricepeam unde era greşeala mea. Îmi părea că fac totul corect. Operaţiunile cu banii erau simple. Eu introduceam suma de bani primită de la client şi computerul îmi arăta suma restului pe care trebuie să-l ofer. Întotdeauna rosteam cu voce suma pe care o înmânam clientului, urmând formula fixă „din X lei restul dumneavoastră este Y lei”. Nimeni dintre colegii mei nu rostea cu voce suma restului şi se uitau caraghios la mine că respect regula asta cu fiecare client. Mi-a devenit obişnuinţă. Un fel de automatism stătea în fiecare dintre operaţiuni. Repetam desigur şi ordinea executării comenzilor. Mai întâi mă duceam la transferbin şi dam comanda la bucătărie pentru sandvişuri, şi, mai rar, pentru salate, apoi făceam cartofii, apoi băuturile calde şi shakeurile, băuturile reci, iar îngheţata la urmă. Clienţii veneau şi veneau. Mâncau mult, beau încă şi mai mult.
O muscă îmi bâzâia. – E o muscă aici. – O muscă? Nu se poate! În McDonald’s nu sunt muşte! – Taci şi ascultă. Bzzzz. Musca într-adevăr bâzâia, deşi nu era muscă, era doar o lampă defectă care imediat a fost reparată. În McDonald’s nu există viaţă şi cu atât mai mult nu există muşte. De asta m-am convins cu timpul, timp care venea în detrimentul atmosferei plăcute de la început. Cu fiecare zi ce trecea, restaurantul acela îmi părea tot mai murdar şi mai defect. În vestiarul fetelor lumina albăstruie a lămpii se aprindea şi se stingea de la sine, cu viteza unui clipit foarte des, producând totodată un sunet neplăcut, cam ca bâzâitul acela de muscă, ceva mai intens de atât, dar nimeni nu s-a repezit s-o repare, pentru că lampa aceea nu se vede clienţilor, fiindcă era o lampă închisă-n culise, într-un vestiar fără ferestre. Aşa ceva nu produce urgenţe, aşa ceva rămâne în teancul de vase murdare din cea de-a doua bucătărie a restaurantului.
*
Într-o duminică am convenit să ne plimbăm împreună prin parc. Cât îl aşteptam pe Sergiu să vină, am avut timp să cercetez statuia de pe platforma de sus, cum şi pinul negru din care au căzut ghinde mici şi lipicioase. Am strâns câteva şi le-am aranjat în spaţiile înguste dintre scândurile verzi care făceau banca pe care stam. Sergiu mi-a adus lilieci violeţi cu miros puternic, un miros de care mi se făcuse dor. De când nu am mai fost pe acolo, Valea Morilor a învezit, iarba a crescut înaltă şi stufoasă.
Când a venit, m-a apucat de mâini, ţinându-mă lipită de spatele lui şi m-a tras după el în josul scărilor, iar eu nu aveam pe unde merge, aşa că mergeam obtuz ca o raţă păşind ba în stânga ba în dreapta cu paşi laterali. I-am făcut piedică şi am căzut amândoi, el peste mine, dar imediat cum ne-am ridicat şi-a continuat jocul şi cum scările de la Valea Morilor nu se mai terminau, i-am zis să mă ia în spate. M-a luat în spate. Jos mi-a cerut să-l iau eu în spate. L-am luat în spate. Mă minunam că îl puteam duce. Un cuplu trecea pe lângă noi în contrasens şi era clar că le-am provocat zâmbet. Am plecat de acolo când s-a întunecat de-a binelea şi când au început corbii să scoată sunete. - Ţi-e frică? - Dacă n-ai fi şi tu aici cu mine, mi-ar fi, i-am spus. - De cine ţi-e frică? – Nu ştiu, e prea multă linişte. – E linişte pentru că nu sunt oameni, şi dacă nu sunt oameni, nu ai de cine să te temi. – De-ar fi aşa simplu... – Chiar e.
I-am povestit lui Sergiu întâmplarea cu profa mea de teorie economică, şi el a râs voluptos câteva minute. – Încetează! îi ziceam eu, iar el continua să râdă şi să facă mişto de mine, cum că profa mea era om ca omul, iar cea care avea gânduri necurate eram eu, şi de fapt... pumnii mei s-au azvârlit în omoplaţii lui, şi atunci a tăcut, confirmându-şi tăcerea – Gata, tac, a zis ridicându-şi brusc palmele în sus şi aplecându-şi un pic fruntea cutată.
