Însingurată

   Noapte. Scurte aritmii. Corvoada zilelor ostracizate arse în creuzet.
Ai observat? Luna a reapărut pe cer după o scurtă absență. Aerul se face mai rece. Apar castane pe străzi. Oamenii își reiau viețile lor într-o alertă fără sfârșit. Strada pulsează în ritmul ei. Durerea difuzează spre inimă. Decorul vieții e sfâșiat sub claviculă. Mi-e dor de tine, dar nu am timp de asta. Ai observat? Ieri luna nu a fost deloc pe cer. M-am uitat de câteva ori după ea. Știam că-i eclipsă. Când mă culc, am fereastra deschisă și prin ea pot să văd luna. Ea îmi întârzie apariția melatoninei în corp. Ieri întunericul a fost desăvârșit. Mă întrebam dacă ai observat asta. Nu e posibil ca luna să dispară de pe cer și acest lucru să treacă cu totul neobservat pentru tine. Între două rânduri de ferestre, trebuie să fi văzut că nu mai este. N-a fost nimic splendid în absența ei. Melatonina a dat năvală în mine. Am adormit într-o secundă, dar ce poate fi salvator în asta? Superbă este atunci când este pe cer, când se vede, ca acum: plină, perfectă, sublimă. O vezi? Trebuie să o vezi!