„Suveranitatea mea, independenţa, ba chiar neruşinarea uşuratică, înfruntarea şi provocarea generală, faptul că mă sprijin exclusiv pe mine – toate decurg din situaţia mea socială şi geografică. Am fost nevoit să nu ţin seama de nimeni, fiindcă nimeni nu a ţinut seama de mine, m-am format într-o izolare aproape totală, cred că puţini literaţi au cunoscut-o până într-atât. În Polonia antebelică, desconsiderat, abia luat în seamă, după aceea strivit de război, apoi trecut la index de către regimul comunist, iar aici, în Argentina, lipsit până şi de-o cafenea literară, acel grup de amici-artişti la sânul cărora, în oraşele europene se poate aciuia orice boem novator sau anvangardist. Am devenit îndrăzneţ pentru că nu aveam absolut nimic de pierdut: nici onoruri, nici bani, nici prieteni. Trebuia să mă regăsesc şi să mă sprijin pe mine, întrucât pe altcineva nu aveam. Forma este singurătatea mea.” pag. 263

„Ne-am făcut apariţia cam pe la jumătatea conferinţei. Dickman povestea despre cei douăzeci şi cinci de ani ai muncii sale literare. Numeroşi literaţi uruguayeni, nici o figură mai interesantă – în genere politeţe, banalitate şi plictiseală, care plutesc în aer. Constat că vederea acestei adunături de scriitori – ca de obicei – începe să mă excite. Sufăr de alergie în faţa scriitorilor adunaţi grămadă, sub aspectul lor de gloată, când îmi privesc „colegii”, unii cu alţii laolaltă, mi se face rău. Nu ştiu dacă sunt clar, dar cuvântul escritor în America de Sud sună mai prost decât în altă parte, această profesiune pluteşte aici într-un sos special, pompos, fictiv, rânced şi dulceag. Ridicolul care se înalţă din aceşti escritoresc mă face să râd. Aplauze. A terminat.

Se ridică Paulina Medeiros şi anunţă că, printr-un concurs fericit de împrejurări, Uniunea găzduieşte astăzi pe încă un scriitor străin, pe Gombrowicz, căruia îi urăm bun venit etc. Iar acum poate că domnul Gombrowicz ar dori să ne spună ceva?... Tăcere. Aşteptare. Recunosc că nu m-am comportat cum s-ar fi cuvenit. În loc să rostesc câteva cuvinte amabile, să le spun că îi salut şi aşa mai departe, mă adresez Paulinei: - Foarte bine, Paulina, dar spune-mi de fapt ce am scris? Care sunt titlurile acestor cărţi?

O întrebare ucigătoare, deoarece în America nimeni nu ştie nimic despre mine. Consternare. Paulina roşeşte şi se bâlbâie cu totul deconcentrată. Dickman îi sare în ajutor...” pag. 373

„Direct de la acea nefericită vizită la Uniunea Scriitorilor – mă refer tot la şederea mea la Montevideo – ne-am dus, Paulina Medeiros, Dickman, Dipi şi eu, la pena poeţilor. Avea loc într-un mic restaurant care-şi dădea aere şi unde picturile murale înaripau un meniu lipsit de imaginaţie. O masă mare şi în jurul ei circa cincizeci de persoane. Paulina îmi explică în şoaptă: e un banchet dat de poeţi în cinstea profesorului R., ceea ce ne va introduce în climatul poetic al capitalei. Dar cine e profesorul R.?

-          O, e un om plin de merite, un critic renumit, profesor universitar, autorul unor cărţi – prietenul, părintele, protectorul poeţilor – tocmai a primit un premiu pentru o culegere de eseuri şi, de unde şi acest banchet.

Niciodată nu aş fi presupus... nu, încă nu cunosc bine America, n-o cunosc cu toate complicaţiile ei, cu straniul ei amestec de nivele, cu lipsa ei de echilibru... Ceea ce am văzut acolo, atât de cumplit de provincial, n-ar fi fost posibil în niciun târguşor din Argentina. Şi totodată, spre încântarea mea, părea scos din clubul lui Pickwick.

O atmosferă angelică şi delicioasă. Alături de înger, de profesorul R., care zâmbea, saluta, fermeca, se aşezase un alt înger, un bătrânel verde, plin de căldură poetică şi care conducea şedinţa, încălzea spiritele şi încuraja. Discursuri. După aceea se scoală un poet care încropeşte o poezie în cinstea profesorului R. Aplauze.

După care se scoală alt poet şi încropeşte o poezie în cinstea profesorului. Felicitări. Aplauze. Abia atunci îmi dau seama de acest lucru ciudat şi nemaipomenit, care nu mai este extras din Dickens ci din Chesterton: erau acolo cincizeci, cu toţii poeţi şi fiecare va spune o poezie în cinstea profesorului R. (care în mod discret şi cu tact dădea de înţeles că nu el avea vreo importanţă, că esenţialul era poezia).

Prin urmare îl chem pe chelner şi-i cer să-mi aducă două sticle de vin, unul alb şi unul roşu, şi încep să sug din amândouă! În vremea asta poeţii recită, R. străluceşte de fericire, aerul e plin de o bunătate angelică dimpreună cu toate virtuţile practicate cu asemenea prilejuri – modestie, discreţie, dar şi distincţie, sentiment însoţit de inimă, totul părea scos din cele mai dulci vise poetice ale unei bătrâne mătuşi: era „frumos” şi „pur”. Când un poet termina, îi strângeau mâna şi strigau bravo. Dar atunci când, la urmă, o poetă voinică şi grasă, care-şi aştepta rândul cu nerăbdare, s-a ridicat brusc şi aruncându-şi sânii în dreapta şi stânga, dând din mâini, a început să scoată din ea noi mănunchiuri ritmate pline de distincţie, eu, având în mine un amestec de vin roş şi de vin alb, n-am putut să mă mai reţin şi am pufnit în râs în spatele lui Dipi, care a pufnit şi el, dar cum nu avea în faţa lui un spate, a pufnit în hohote de râs în faţa întregii adunări.

Indignare. Priviri reprobatoare. Dar iată că se scoală preastimatul laureat şi începe să zică: poate că n-am meritat, deşi poate că am meritat, dar mai degrabă n-am meritat, cu toate că poate totuşi am meritat... Emoţie, aplauze. Îngerul-preşedinte-poet mulţumeşte şi încălzeşte inimile tuturor... Atmosfera devine atât de înălţătoare, atât de dulce, că Dipi şi cu mine o zbughim pe uşa cea mai apropiată, beţi turtă, beţi criţă!

Din nou am compromis numele de polonez în faţa unor străini? Dar asta îmi place, „asta îndrăgesc” cum zicea Mickiewicz! De altminteri nu despre asta e vorba. Altceva mă interesează aici. Care va fi versiunea acestui incident văzut din partea lor, din partea uruguayană?

„Un scriitor european blazat, înfumurat şi orgolios îşi dă aere, dispreţuind prospeţimea, poate naivă, dar pornită din inimă a poeziei uruguayene!”.

În realitate este exact contrariul. Eu eram în mijlocul lor prospeţimea şi sinceritatea, pe când ei – ce să mai vorbim – erau o bandă de combinatori, fabricând o atmosferă artificială de adoraţie reciprocă.

Un qui pro quo: un tânăr poet din provincie nu este deloc inocent... pe când bătrânul cinic luptă cu naivitate şi puritate pentru puritatea poeziei." pag 374

 Witold Gombrowicz, Jurnal