E felul în care mă pierzi. E felul în care te-ndepărtezi de
mine, așa cum arborii se despart de frunzele lor într-un sfârșit de septembrie.
Sufletul meu e atât de uscat încât din mine au mai rămas numai axonii-nervuri.
E tot ce îți trebuie, tot ce ai vrut vreodată. Tu vei rămâne arborele pe care
nu-l doboară nicio furtună, arborele care are nevoie de furtuni, ca să fie viu.
Pe mine mă va strivi un copil stângaci, în graba sa de a deschide portița
grădiniței, în prima sa zi de conectare cu universul celorlalți oameni. Din
ramurile tale vor înmuguri frunze mult mai frumoase și mai puternice decât am
fost eu. Și de ele te vei debarasa într-o clipă cu aceeași rece tandrețe, ca și
cum nu ați fi coexistat din trei în trei anotimpuri, împărțind același oxigen,
între clorofilă și țesuturile liberiene.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Dacă e să citești jurnalele marilor scriitori, îți dai seama că niciunul dintre ei nu avea fantezia de a se trezi cu câteva miliarde de ...
-
lunyu merge pe străzi murdare şi prin reţele de canalizare vorbeşte cu oameni rataţi cu alcoolici cu nebuni se angajează la cele mai um...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu