Muntele psihedelic

      

                "Lucrurile de care te legi,

odată primite, se leagă şi mai puternic

de tine", mi-a spus

şi mai era momentul acela în care a

mărturisit că epoca lui preferată este

paleoliticul.

Nu vreau să spun cum

am ajuns acolo, la marginea unei prăpastii,

dar era o linişte, sus, o linişte cum

rar se întâmplă. şi era prima clipă

din săptămânile astea, prima clipă

când cugetul meu nu era bântuit de

nici o grijă.

Îmi număra vertebrele şirei

spinării. Se uita la mine în ochi şi

se îngrijora că nu mi se măresc pupilele.

"Am citit undeva că mâinile arată schimbările

în oameni, arată grijile şi experienţele lor.

Mâinile întotdeauna se schimbă,

iar ochii, ochii rămân la fel de la naştere...

Ai pupilele mici, vreau să le văd dilatându-se,

să văd cum se măresc, vreau să se dilate,

vreau să ştiu că eşti bine..."

Îi simţeam grija. Se crea un moment penibil

de reprimare, de neîntâmplare care vrea

să se întâmple, de lipsă îndelungată a curajului,

dar simţeam sălbăticia, aceeaşi sălbăticie simţită

în filmul into the wild.

"Spune-mi o culoare. Spune-mi trei cuvinte ce ar defini acea

culoare..." - albastru - moale, pastelat şi mat.

"Un animal" - leu - puternic, curajos,

orgolios - "Ce ai simţi dacă te-ai afla

într-o cameră albă?" - libertate, linişte,

confort...

Când coboram muntele, mi-a spus: 

"Culoarea înseamnă ceea ce eşti;

animalul, cum vezi oamenii din jurul tău,

iar camera albă nu e altceva decât moartea

şi cum o simţi".

Am deschis larg ochii şi era prea multă lumină

ca să se schimbe ceva.

martie, 2010