9 mai 2012

Constanţa, România

Săptămâna trecută a întins mâna înspre mine. Aveam pe podul palmei o rană proaspătă de la bicicletă, din momentul în care frânasem prea brusc şi nu aşa cum se face. A făcut gestul acela prin care cineva îţi face semn să-i dai ceva. N-a spus niciun cuvânt. Am reacţionat, de asemenea, prin gesturi. Mi-am îndepărtat uşor mâinile de corp lateral şi am dat din cap în sens negativ, arătându-i că nu înţeleg ce vrea să-i dau. A repetat gestul fără să precizeze-n cuvinte că-mi vrea referatul. I-am întins mâna mea rănită. Mâna mea rănită era cea mai importantă de pe planetă atunci. “Nu, referatul”, mi-a spus, arătând încă o data direcţia pe care mi-a arătat-o din prima. Se pare că referatul era de fapt cel mai important. M-am simţit foarte prost. Măcar de i-aş fi dat un pix, o radieră sau orice obiect s-ar fi aflat pe masa mea.