Stafiile din Lexington
de Haruki Murakami
(fragment)
Asta este ceva ce s-a întâmplat cu adevărat acum câțiva ani. Am schimbat numele din cauza
anumitor circumstanțe, dar dincolo de acest lucru, totul e adevăr curat.
Timp de 2 ani am
trăit în Cambridge, Massachusetts. În momentul acela, mi s-a întâmplat să-l
cunosc pe acest arhitect – un bărbat frumos, abia trecut de cincizeci de ani,
jumătate din părul lui era alb. Nu era foarte înalt. Îi plăcea să înoate o
grămadă, înota în fiecare zi, și, în consecință, arăta foarte bine. Mai juca și
tenis din când în când. Cât despre numele lui – hai să-l numim Casey. Era
singur și locuia în acest vechi conac împreună cu un tip pământiu și extrem de
reticent, care calibra pianul. Numele lui era Jeremy: probabil la jumătatea
anilor treizeci, înalt, subțire ca salcia, cu părul sărac. Pe lângă faptul că
se ocupa de calibrarea pianului, cânta tolerabil.
Câteva dintre
povestirile mele au fost traduse în engleză, și atunci au apărut într-o
revistă. Casey le-a citit și mi-a trimis o scrisoare prin editorul meu.
”Sunt foarte
interesat de munca dumneavoastră, și curios să aflu ce fel de om sunteți”, a
scris el. De obicei nu mă întâlnesc cu oamenii care îmi trimit mailuri de
adorație (din experiența mea, aceste tipuri de întâlniri nu sunt niciodată prea
interesante sau distractive), dar m-am gândit că probabil ar fi OK să mă
întâlnesc cu acest tip Casey. Scrisoarea lui a fost realmente interesantă și
umplută cu un bogat simț al umorului. De asemenea am fost entuziasmat pentru că
vine cu viața de peste mări. Locuiam relativ aproape unul de celălalt. Totuși,
toate aceste circumstanțe nu se potriveau una cu cealaltă, fiind motive
periferice. Singurul motiv semnificativ pentru care am vrut să-l întâlnesc pe
acest tip Casey consta în aceea că era proprietarul unei magnifice colecții de
înregistrări vechi de jazz.
”Dacă ați căutat
în toată țara, probabil că nu ați găsit nici măcar o singură colecție privată
care să fie atât de completă. Am înțeles că vă place foarte mult jazzul, sau
cel puțin sunteți interesat de el”, scria dânsul. Chiar așa. Sunt categoric
interesat de jazz. După ce i-am citit scrisoarea, mi-am dorit cu atâta ardoare
să văd această colecție de înregistrări, încât nu i-am putut rezista. Când sunt
captivat de o colecție de înregistrări vechi de jazz, toate puterile mele de
rezistență psihologică dispar, ca un cal înțepenit de mirosul unui copac
special.
Casa lui Casey
era în Lexington. Asta însemna 30 minute de mers cu mașina de unde locuiam eu.
Când l-am sunat, mi-a trimis prin fax o hartă detaliată cu instrucțiuni. Într-o
după-amiază de aprilie am urcat în Volkswagen-ul meu verde și am condus singur
către casa lui. Am găsit-o rapid. Era o casă imensă și veche cu trei etaje.
Cred că stătea acolo de cel puțin 100 de ani. Chiar și în cartierele
rezidențiale din Boston, casele impunătoare stau una lângă cealaltă și au lungi
istorii, dar această spendidă casă a fost în mod special izolată. Era destul de
bună pentru o carte poștală.
Grădina arăta ca
o pădure imensă, iar gaițele albastre săreau din ramură în ramură, ridicându-și
vocile lor ascuțite și vesele. Pe alee era parcat un BMW nou. Când am parcat
mașina în spatele BMW-ului, un buldog masiv, care dormise pe covorul de
întâmpinare de pe veranda din față, s-a ridicat încet și a lătrat de două sau
trei ori. Lătratul său părea să îți spună: ”Nu e ca și cum chiar aș vrea să
latru, așa că o s-o fac doar pe jumătate.”
Casey a ieșit și mi-a scuturat mâna. Avea o strângere de
mână fermă, care părea să confirme ceva. În timp ce îmi scutura mâna, m-a bătut
firav pe umăr cu cealaltă mână. Asta îi era o particularitate frecventă. ”Bună.
Mă bucur că ai venit. E realmente drăguț să te cunosc”, a spus el. Purta o
cămașă italiană albă modernă, care era butonată până la vârf, un pulovăr de
cașmir de culoare castanie deschisă, și pantaloni moi de bumbac. De asemenea, avea
o pereche de ochelari mici în stilul Georgio Armani. Toate foarte șmechere.
Casey m-a dus înăuntru, m-a așezat pe o canapea în
sufragerie și mi-a adus o ceașcă de cafea proaspătă, care era excelentă.
Casey nu îmi era îndepărtat; el a primit o educație bună și
a fost bine crescut. După ce a călătorit în întreaga lume când era tânăr, avea
abilități excelente în conversație. Am ajuns să fim buni prieteni și cam o data
pe lună mă duceam la el acasă să petrecem timp împreună. Și el mi-a împărtășit
binecuvântarea acelei splendide colecții de discuri. Când eram acolo, am putut
să ascult muzică incredibil de rară și valoroasă oricât mi-am dorit, ceea ce altminteri
nu aș fi ascultat niciodată. Comparativ cu acea colecție de înregistrări, nu aș
putea spune că și sistemul stereo era extraordinar, dar vechiul amplificator a
reușit să producă un sunet cald și nostalgic.
Casey folosea camera de lucru a casei pe post de birou; el
elabora planuri de construcție acolo pe un computer mare. Dar nu mi-a spus prea
multe despre munca sa. ”Nu este deosebit de important”, spuse el cu un râs, ca
și cum ar fi făcut o scuză. Nu am idee ce fel de clădiri a proiectat. Niciodată
nu părea să fie foarte ocupat. Casey, pe care-l știam, stătea mereu pe
canapeaua din sufragerie, cu paharul său de vin înclinat elegant, citind o
carte sau încercând să audă pianul lui Jeremy. Sau poate stând în scaunul său
de grădină, jucându-se cu câinele. Acesta e doar sentimentul pe care mi l-a
lăsat, dar eu nu cred că el muncea chiar atât de greu.
Tatăl său decedat fusese un psiholog renumit la nivel
național și scrisese cinci sau șase cărți, toate fiind pe cale să devină
clasice. De asemenea, un fan devotat al jazz-ului, a fost un prieten apropiat
al fondatorului și producătorului "Prestige Records" Bob Weinstock,
iar colecția sa de vinil de jazz din anii 1940-1960 a fost, după cum spunea
scrisoarea lui Casey, uimitor de completă. În timp ce volumul său a fost absolut
impresionant, nu mă pot
plânge nici de calitatea deosebită a înregistrărilor. Aproape toate
înregistrările au fost într-o stare perfectă de la primele ediții. Atât
anvelopele cât și discurile nu aveau nici cel mai mic cusur. Totul era ceva
miraculos. Casey a avut mare grijă de păstrarea lor, dădăcindu-le pe fiecare în parte ca și
cum ar fi scăldat un copil.
Casey nu avea frați, iar mama lui a murit când era tânăr.
Tatăl său nu s-a recăsătorit niciodată. De aceea, când tatăl său a murit din
cauza unui cancer pancreatic cu 15 ani în urmă, el a fost singurul moștenitor
al casei și a diverselor patrimonii, inclusiv colecția completă de
înregistrări.
Deoarece Casey și-a respectat tatăl mai mult decât pe oricine
altcineva, și l-a iubit foarte mult, nu a ignorat nici măcar o singură
înregistrare și a păstrat toată colecția cu mare grijă, așa cum am găsit-o. Lui
Casey îi plăcea să asculte jazz-ul, dar nu era la fel de entuziast ca tatăl
său. A preferat muzica clasică și, ori de câte ori Seiji Ozawa conducea
Simfonia de la Boston, el și Jeremy nu au ezitat niciodată să participe.
La un an după ce ne-am cunoscut, Casey m-a rugat să am grijă
de casa lui câtă vreme era plecat. Deși se întâmpla foarte rar, a trebuit să
meargă la Londra pentru o săptămână de afaceri. Când Casey era plecat în
călătorii, de obicei Jeremy avea grija de casă, dar de data asta el nu a putut.
Mama lui Jeremy, care locuia în Virginia de Vest, era într-o stare de sănătate
șubredă, și cu puțin timp înainte el s-a întors acasă. Astfel, Casey m-a sunat.
”Îmi pare rău că îți fac asta, dar nu am putut să mă gândesc
la nimeni altcineva”, a spus el. ”Și în timp ce spun ”dădacă de casă”, în afară
de a-i da de mâncare lui Miles (așa îl chema pe câine) de două ori pe zi, nu ai
nimic de făcut. Poți asculta orice înregistrări dorești. Și ai o grămadă de
mâncare și băutură, așa că servește-te.”
Nu mi s-a părut deloc o idee rea. În momentul acela, în
contextul anumitor circumstanțe, locuiam singur, iar casa de lângă apartamentul
meu din Cambridge era în construcție, astfel încât zilnic asistam la un tărăboi
insuportabil. Mi-am luat câteva haine extra, MacIntosh Powerbook-ul meu și un
set de cărți, îndreptându-mă către casa lui Casey într-o după-amiază timpurie
de vineri. Casey abia terminase să-și facă bagajele și urma să cheme un taxi.
Petrecere frumoasă în Londra, i-am spus.
”Da, sigur”, a spus Casey zâmbind. ”Bucură-te de casă și
înregistrări. Nu e un loc rău”.
După ce a plecat
Casey, m-am dus la bucătărie și mi-am pus de-o cafea. După aceea mi-am așezat
computerul pe o masă în salonul de muzică învecinată cu sufrageria și,
ascultând câteva dintre înregistrările lăsate de tatăl lui Casey, am lucrat
timp de o oră. Părea că ar trebui să fiu capabil să fac o grămadă de treabă în
săptămâna care urma.
Biroul, o întreagă minunăție de mahon, avea sertare pe fiecare dintre părți. Se trăgea
dintr-o epocă antică. Era de departe cel mai vechi obiect din cameră, și
asemenea MacIntosh-ului pe care l-am cărat după mine, arăta de parcă ar fi
rămas acolo în continuare nemișcat pentru o perioadă de timp inimaginabil de
lungă. După moartea tatălui său, Casey nu adăugase niciun timbru la salonul
de muzică - era ca și cum ar fi privit-o
ca pe un altar sfânt sau o relicvă. În timp ce întreaga casă era plină din
cauza vechimii sale, în salonul de muzică părea că timpul ar fi stat în loc.
Era într-o ordine perfectă. Pe rafturi nu găseai nici urmă de praf, iar biroul
era lustruit până la strălucire.
Miles a intrat și s-a culcat la picioarele mele. Era un
câine teribil de singuratic și nu putea suporta să rămână singur prea mult
timp. A fost antrenat să doarmă pe propriul său pat din bucătărie, dar restul
timpului era întotdeauna pe partea cuiva, atașându-se neafectat de o parte din
corpul tovarășului său.
Sufrageria și sala de muzică erau separate de o intrare cu
ușă mare. În camera de zi era un șemineu din cărămidă mare și o canapea din
piele de trei persoane foarte confortabilă. Acolo mai erau de asemenea patru
scaune cu brațe neasortate și trei mese de cafea diferite. Pe podea fusese
așezat un covor sofisticat, dar acum puțin șters, iar din tavanul înalt se
înălța un candelabru de origine străveche. Am intrat și m-am așezat pe canapea,
încercând să intru în apele mele. Ceasul de deasupra șemineului a tăiat
minutele cu un tic-tac care suna ca și cum cineva ar fi ciocănit în fereastră
cu vârful degetelor.
Mai mult
aici, însă doar în engleză. eBook-ul se poate descărca gratuit.
